суббота, 6 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă permit să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al cincilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html, a doua aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam.html, a treia aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu.html, iar a patra aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam_5.html.

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (5)

1949: Desfiinţarea cluburilor

După cum cititorii noştri au putut afla (ori, după caz, să-şi reamintească) din episoadele anterioare ale acestei serii, cluburile sportive din România, între care şi cele de fotbal, erau grupări independente. Ele se supuneau doar legilor ţării, propriilor hotărâri şi, numai competiţional, federaţiei de resort. Toate acestea, evident, înainte ca societatea românească să fie afectată de ciuma roşie...

Pentru comunişti, 1948 fusese un an de "măreţe victorii": staliniştii români cuceriseră deplina putere politică, începuseră asaltul pentru cucerirea celei economice şi continuau întărirea statului de tip poliţienesc. În 1949, politica de acaparare a puterii în toate sferele publice urma să continue, pe plan economic prin lansarea celebrului program de colectivizare în agricultură, pe plan social prin subjugarea cât mai completă a conştiinţelor. Politica tovarăşilor de drum trecuse, devenise necesară debarasarea de alianţele temporare.

În aceste condiţii, strategia fiind mai mult decât limpede, nu se putea ca sportul să scape de Teroarea roşie. Bolşevicii, care s-au fălit cu ideea construirii unei orânduiri noi şi şi-au fundamentat acţiunea pe principiul internaţionalismului, n-au preţuit niciodată nici tradiţia, nici obiceiul locului, nici specificul naţional. Tot ce nu se încadra în linia generală era tratat ca adversar, inamic, duşman. Trebuia distrus, desfiinţat sau măcar subjugat. Am amintit de desfiinţarea grupării Carmen, bazată pe argumente puerile, ba chiar pe minciună. Au fost puse pe seama conducătorilor Carmenului afirmaţii neadevărate. S-a insinuat că lupta sportivă a Carmenului ar fi "răfuială politică" (contra echipelor ceferiste) sau "rasială" (contra Ciocanului). La un pas de o soartă similară a fost şi ITA lui Neumann. Marele Venus, rămas fără suport financiar, s-a afundat în mediocritate şi a dispărut. La fel Ripensia. Alte grupări au reuşit să supravieţuiască, dar cu dificultăţi sau trecând prin perioade negre din punct de vedere competiţional (de pildă CAO, vinovat de a fi cucerit titlul naţional în Ungaria, sau Sportul studenţesc, suspectat de simpatii de dreapta).

Ripensia Timișoara este primul club profesionist din România și primul club care a reușit eventul, Cupa României și campionatul, în același an.

Un început destul de limpede de acaparare avusese deja loc prin investirea O.S.P., organizaţia sportiva dominată de bolşevici, cu atribuţia de coordonare a activităţii sportive naţionale. Dar, dacă până atunci comuniştii acţionaseră prin interpuşi, persoane sau organizaţii, venise vremea unei implicări directe. Şi acest moment s-a consumat la 26 iunie 1949. În acea zi a fost adoptată Hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (acesta a fost, iniţial, numele partidului unic) asupra problemei stimulării şi dezvoltării continue a culturii fizice şi sportului. O.S.P. se desfiinţa, coordonarea sportului fiind încredinţată Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri. Atribuţiile sale, specifice pentru gândirea dictatorială numită pe vremea aceea centralism democratic, între care "realizarea politicii partidului şi guvernului în domeniul culturii fizice şi sportului”, "conducerea şi controlarea tuturor organelor şi organizaţiilor de cultură fizică" şi "îndrumarea presei şi publicaţiilor sportive", sunt elocvente pentru ceea ce rezervaseră ideologii roşii sportului românesc.

Măsura în sine poate părea, astăzi, minoră, dar de fapt ea a fost însoţită de o adevărată bulversare a structurilor tradiţionale, existente atunci în România după experienţa dobândită de ţările civilizate. Astfel, federaţiile pe ramuri de sport, inclusiv Federaţia română de fotbal-asociaţie (FRFA, în structura sa modernă creată în 1930), au fost desfiinţate. Rolul FRFA urma să fie îndeplinit de inspecţia de fotbal-handbal din cadrul Direcţiei instruirii sportive a noului comitet guvernamental. De ce împreună cu handbalul (în 11)? Pentru că foloseau acelaşi tip de terenuri. De asemenea, urma să activeze distinct comisia centrală de fotbal, formată din lucrători obşteşti (ca să aibă Organul pe cine da vina).

Venus București, cel mai titrat club din România din perioada interbelică.

Totodată, cluburile de fotbal, ca de altfel toate grupările sportive, au fost desfiinţate şi înlocuite cu o structură ierarhică, uşor de stăpânit, sistemul asociaţiilor sportive. Au fost constituite, cu acest prilej, 13 asociaţii "republicane", anume nouă asociaţii "sindicale" (Partizanul – al sindicatelor miniere şi din petrol-chimie, separate ulterior în Minerul şi, respectiv, Flacăra; Metalul – din metalurgie şi construcţia de maşini; Flamura roşie – din industria uşoară şi alimentară; Avântul – din industria lemnului; Constructorul – din construcţii şi industria materialelor de construcţii; Locomotiva – din transporturi; Recolta – din agricultură; Spartac – din comerţ şi Progresul – din administraţie), una studenţească (Ştiinţa) şi trei departamentale (Casa Centrală a Armatei – a M.F.A., Dinamo – a M.A.I. şi Voinţa – a UCECOM). Cu timpul, numărul asociaţiilor s-a redus (Minerul, Metalul, Flacăra şi Constructorul au devenit Energia, Avântul a fost lipit la Recolta), politica de perpetuă centralizare fiind o constantă a bolşevismului. În cadrul acestor asociaţii activau colective sportive pe întreprinderi sau instituţii. Controlul, deplin şi fără cârtire, devenise posibil.

Cluburile tradiţionale, evident cele care supravieţuiseră, şi-au pierdut nu doar independenţa, ci şi identitatea. Rapidul a devenit Locomotiva Bucureşti (una din numeroasele Locomotive, alături de Timişoara, Cluj, Iaşi, Târgu-Mureş, Constanţa, Arad, Satu-Mare, Paşcani şi atâtea altele), Juventus a devenit Partizanul Bucureşti, "U" a ajuns Ştiinţa Cluj şi "Poli" – Ştiinţa Timişoara, ITA a fost rebotezată Flamura roşie Arad ş.a.m.d. De atunci datează cumplitul obicei, neîntâlnit până atunci, de a preciza numele localităţii alături de numele echipei.

(Va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 41 (330), 23 februarie – 1 martie 1999

P.S. Urmăresc cu mult interes serialul intitulat “Ciuma roşie” şi vă felicit pentru el. Este, după ştiinţa mea, prima scoatere la iveală a adevărului asupra acestor momente din fotbalul nostru. Aţi scris despre desfiinţarea de către regimul comunist a unor echipe binecunoscute din fotbalul nostru, echipe cu frumoasă tradiţie. Vreau să vă spun că a mai existat o echipă desfiinţată din aceleaşi motive, tot în acei ani în care comunismul se înscăuna: Sparta Arad. În anuarul 1973-74, la pag. 145, la campionatul Diviziei B, ediţia 1947-48, la Seria a III-a, eu am scris: "În turul campionatului a participat şi echipa Sparta Arad, care s-a desfiinţat înainte de începerea returului (...)". De fapt, ceea ce eu n-am putut scrie a fost că echipa a fost desfiinţată de regimul aflat la putere, întrucât era echipa bijutierilor din Arad. Cercetând în presa vremii veţi afla mai multe. (Mircea TUDORAN, Mannheim).

“Fotbal Plus” Nr. 46 (335), 30 martie – 5 aprilie 1999

Комментариев нет:

Отправить комментарий