среда, 3 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă vor permite să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al doilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html.

 

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (2)

Înainte de a vă prezenta acest al doilea episod din serialul destinat să elucideze unele momente, mat puţin cunoscute sau voit acoperite de colbul uitării, din ciudata istorie a relaţiilor totalitarismului comunist cu lumea sportului românesc în general şi a fotbalului în special, aş dori, dacă îmi îngăduiţi, să vă fac o mărturisire.

Am avut întotdeauna o admiraţie fără margini faţă de marii performeri şi în acest sens, obiectul admiraţiei mele au fost adeseori sportivii militari. Cei cincizeci de ani de existenţă ai Clubului sportiv al armatei "Steaua" au fost însoţiţi de tot atâţia ani de mare performanţă, demnă de toată stima. Argumente? Cred că două cifre şi un nume sunt suficiente: peste 70 de medalii olimpice, aproximativ 300 de medalii la campionatele lumii şi Iosif Sârbu, primul campion olimpic al sportului românesc (Helsinki, 1952), cu record mondial absolut. Iar în fotbal, 20 de titluri de campioană naţională, 19 Cupe ale României şi victoria de neuitat de la Sevilla, în 1986, în Cupa campionilor europeni, vorbesc de la sine.

Dar acest înalt nivel al performanţei sportive nu poate şterge maniera cel puţin stranie, ca să nu spun altfel, în care gruparea militară a intrat în fotbalul românesc.

 

1947: Intervine armata

Primul pas pe care conducerea comunistă a sportului românesc l-a făcut pentru atingerea obiectivului strategic de a înhăma sportul la carul propagandei bolşevice, îl constituie crearea grupării sportive militare. Pentru a înţelege cât mai exact implicaţiile acestui act politic, este oportun să precizăm că, până în acel moment, grupările sportive din România erau instituţii independente, nelegate în vreun fel sau altul de autorităţile publice sau de puterile statului. De exemplu, multipla campioană naţională "Venus" nu era echipa poliţiei (cum, din păcate, se mai crede şi astăzi). Coincidenţa a făcut, doar ca omul politic Gabriel Marinescu să cumuleze, pentru o perioadă, atribuţiile de preşedinte al clubului, cu funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei şi apoi cu cea de ministru de interne.

Cum a apărut ideea implicării armatei în sport? Evident, sport militar a existat în ţara noastră şi înainte de venirea comuniştilor la putere, numai că, în anii interbelici, el a fost folosit, potrivit concepţiilor vremii în ce priveşte educaţia fizică, ca formă de pregătire fizică a tineretului apt să slujească patria sub drapel, însă performerii îşi desfăşurau activitatea la cluburi independente. Să ne reamintim că prima medalie olimpică românească la sporturi individuale, medalia de argint la Jocurile olimpice de la Berlin, în 1936, la călărie, în proba de obstacole, a fost cucerită de căpitanul Henri Rang.

Diriguitorii stalinişti ai vremii, urmând "neabătut" modelul sovietic până în cele mai mici amănunte, n-au făcut niciodată un secret din faptul că înfiinţarea grupării sportive a "noii" armate române a urmat acest model. De altfel, în campania de presă premergătoare, desfăşurată în primăvara lui 1947, s-a afirmat în repetate rânduri: "Sportul românesc are nevoie de o asociaţie sportivă militară, aşa cum, în marea Uniune Sovietică, există asociaţia sportivă a Armatei Roşii eliberatoare şi cum, în Iugoslavia prietenă, activează clubul armatei populare iugoslave de eliberare". În vara lui 1947 ia fiinţă Asociaţia sportivă "Armata", la Bucureşti (anunţată la 20 august).

Dar noua asociaţie trebuia propulsată în elita fotbalului românesc. Cum? Să o pornească de jos, de la "promoţie" din district, nu "cadra" cu menirea ce-i fusese hărăzită de ideologi. Atunci? "Să-i facem loc!" – şi-au spus activiştii OSP. S-a derulat, atunci, o înscenare de proporţii. Divizia A postbelică fusese deja alcătuită. Cele 14 competitoare, desemnate printr-un procedeu obiectiv de calificare, încheiase prima sa ediţie. În aceste condiţii, s-a exclus, pur şi simplu, o echipă din întreceri. Pretextul l-a constituit faptul că echipa "Carmen", una dintre revelaţii (locul 2), a ridiculizat un adversar, nu doar administrându-i o înfrângere de proporţii, ci şi îngroşând ridicolul situaţiei prin nişte giumbuşlucuri copilăreşti. Prompt, OSP îi sancţionează pe învingători cu excluderea din competiţie, argumentând hotărârea prin învinuirea Carmenului de a fi umilit o echipă "muncitorească", semn al educaţiei cu "reminiscenţe mic burgheze". A fost luată în discuţie partida Carmen – Ciocanul, desfăşurată la 15 iunie 1947 şi încheiată cu victoria zdrobitoare a primei echipe (6-0)!!!

Locul "liber" în divizia A fusese creat. Rămânea doar ca el să-i fie atribuit noii grupări...

Ceea ce s-a şi întâmplat! Totul pe parcursul a doar trei zile – 20-22 august 1947. Calea abuzurilor fusese deschisă.

De altfel, tot ceea ce s-a petrecut în România în decursul unei jumătăţi de secol este rezultatul porţii deschise în anii de după război.

(va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 38 (327), 2 – 8 februarie 1999 

Комментариев нет:

Отправить комментарий