четверг, 4 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă vor permite să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al treilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html, iar a doua aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam.html.

 

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (3)

Aş fi mulţumit dacă cititorii noştri vor fi convinşi că episodul de faţă al serialului, ca de altfel şi fiecare dintre celelalte episoade, nu este scris împotriva cuiva. El este scris pentru ceva. Şi acet ceva este adevărul. Întregul serial este conceput şi realizat astfel ca opinia publică să afle (sau să-şi reamintească) adevărul despre ceea ce a însemnat comunismul în fotbalul românesc.

Aşa cum am mărturisit în preambulul episodului precedent, am avut întotdeauna o enormă admiraţie pentru marii performeri şi, fireşte, ca obiect al admiraţiei mele s-au aflat şi sportivii dinamovişti. Într-o jumătate de secol de existenţă, clubul Dinamo Bucureşti a dat sportului românesc mari performeri şi numeroase succese. Iar dacă în domeniul extrafotbalistic mă limitez să menţionez un singur nume (dar de mare rezonanţă), acela al lui Ivan Patzaichin, în cel al fotbalului lista este mult mai lungă, începând cu Angelo Niculescu şi Traian Ionescu, continuând cu Călinoiu şi Ozon, apoi cu fraţii Nunweiller si Pârcălab, mai târziu cu Cornel Dinu şi Dumitrache, pe urmă cu Dudu Georgescu şi Mircea Lucescu, ori cu Andone şi Augustin, iar mai în zilele noastre cu Mateuţ şi Mircea Rednic. Este limpede (dinamoviştii ştiu prea bine) că lista este cu totul şi cu totul incompletă.

Această adevărată "carte de aur" nu poate însă ascunde stilul perfid, incorect şi agresiv, în care gruparea din Ştefan cel Mare şi-a făcut debutul în elita fotbalului românesc.

 

1948: Fotbalul şi "Afacerile Interne"

Invidioşi pe "colegii" lor militari, politrucii din "sistema afacerilor interne" au pus şi ei la cale o lovitură, cu acelaşi ţel, acela de a accede la vârfurile ierarhiei fotbalistice în scop propagandistic. Evident, după acelaşi model sovietic, în care grupări sportive subordonate organelor de represiune bolşevică existau la Moscova şi în multe alte oraşe. Acelaşi model, dar scenarii diferite.

Primăvara românească a anului 1948 era dominată de efectele marii crize economice postbelice. Dacă la acestea adăugăm precizarea că la 15 august 1947 avusese loc celebra "stabilizare" monetară, gândită şi pusă în fapte ca o "lovitură dată capitalismului", în fapt o confiscare a finanţelor particulare, ne dăm seama că situaţia economică a grupărilor sportive era dintre cele mai... delicate. Între cluburile grav afectate, două grupări bucureştene de tradiţie, Unirea-Tricolor şi Ciocanul.

Unirea-Tricolor avea un trecut remarcabil. Istoria sa începe în septembrie 1914, când ia fiinţă clubul Teiul, în cartierul bucureştean Obor. În 1915, Teiul devine Tricolor şi începe să se afirme în întrecerile orăşeneşti şi chiar naţionale (în 1922, a ajuns în semifinalele campionatului pe întreaga ţară). Separat de acesta, în 1924, prin fuziunea între Zburătorii şi Orizontul, se constituie Unirea, tot în Obor, club care, la 2 octombrie 1924, îşi va inaugura un teren propriu care va rămâne în istorie: terenul de la Gara de Est. În 1926, cele doua grupări oborene îşi unesc forţele într-un singur club. Unirea-Tricolor, care va face "epocă" în fotbalul românesc: semifinalistă a campionatului naţional în sezonul 1926-27, multiplă participantă la divizia A, finalistă a Cupei României în 1936, campioană naţională în sezonul 1940-41 şi, în acelaşi an, din nou finalistă a Cupei. Echipă "de cartier", fără mijloace materiale şi financiare deosebite, Unirea-Tricolor se afla, în sezonul 1947-48, într-o situaţie financiară jenantă.

Ciocanul avea o istorie diferită. Înfiinţat în 1919 sub numele de Maccabi, clubul constituia gruparea sportivă a colectivităţii evreieşti bucureştene. Terenul său, inaugurat în 1921 se afla pe Calea Dudeşti (în spatele clădirii Poştei Vitan), în imediata apropiere a cartierului evreiesc din acea vreme al Capitalei. A fost una dintre "forţele" diviziei B interbelice, obţinând şi un succes internaţional: a câştigat Maccabiada din 1935 de la Tel Aviv. În 1940, în timpul dictaturii legionare, activitatea lui Maccabi a fost interzisă. După rozboi s-a reînfiinţat sub numele de Ciocanul (echivalentul aproximativ în româneşte a vechiului nume), dar condiţiile erau altele: colectivitatea evreiască fusese puternic diminuată, atât numeric, cât şi ca forţă economică. Ciocanul deşi calificată pentru divizia A (la care a luat parte în primele două ediţii de după război) se confrunta cu serioase dificultăţi materiale.

În acest timp, diriguitorii stalinişti ai "Afacerilor Interne" ale României, deşi preocupaţi de desfiinţarea poliţiei şi jandarmeriei şi de înfiinţarea miliţiei "populare" nu scapă din vedere "obiectivul sportiv". În ianuarie 1948, propun grupării Unirea-Tricolor un contract de asociere prin care promit, între altele, slujbe salariate pentru jucători şi modernizarea stadionului. Oborenii, de voie-de nevoie, acceptă oferta, cu condiţia respectării tradiţiei, numele echipei, culorile, sediul în cartierul Obor, dar nici una dintre condiţiile oborenilor nu a fost respectată. Tradiţia era un "duşman" al comuniştilor. Într-un mod asemănător s-a acţionat şi pentru acapararea celeilalte grupări, Ciocanul oborenilor.

Sursa foto: Un blog de Răzvan Toma (https://romaniastats.wordpress.com).

Astfel, la 14 mai 1948, când – în mod oficial – ia naştere clubul Dinamo, noul club se găseşte cu două echipe în divizia A. Nu era, deci, nevoie să se ia ascensiunea de la bază, de la district. Din considerente de clasament, cu şase etape înainte de sfârşitul întrecerii, Ciocanul devine Dinamo A, iar Unirea-Tricolor devine Dinamo B, fiecare cu bagajul de puncte existent în acel moment. Interesant este că ulterior clubul Dinamo nu s-a considerat urmaş nici al Unirii-Tricolor, nici al Ciocanului, deşi în sezonul 1947-48, linia de clasament a lui Dinamo A cuprindea şi 24 de jocuri ale Ciocanului. Recunoştinţă? E floare rară. Important este să te vezi "cu sacii în căruţă"!

Moralitate specifică pentru ideologia comunistă a "tovarişilor de drum".

* * *

Spuneam mai sus că modelul a fost sovietic strategia însă a fost diferiră. Este interesant faptul că, în cazul României, strategia a fost diferită chiar între gruparea armatei şi cea a internelor. În timp ce echipa de fotbal a Asociaţiei Sportive Armata, imediat după înfiinţare a fost introdusă direct în prima divizie, echipa de fotbal a clubului sportiv Dinamo şi-a creat locul (de fapt, locurile) în prima divizie prin “asociere" cu (mai bine zis prin preluare de la) grupări sportive preexistente, cărora astfel le-a fost consfinţită desfiinţarea.

Un fapt cu totul remarcabil este şi acela că în majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit, supuse în acea vreme acţiunii de bolşevizare, procesul creării celor două categorii de grupări au urmat o cale similară: armata – direct, internele – prin preluare. Câteva exemple: ŢDNA Sofia – nouă, Dinamo Sofia – fostă Levski; Partizan Belgrad – nouă, Dinamo Zagreb – fostă Gradjanski; UDA Praga (apoi Dukla Praga) – nouă, Dynamo Praga – fostă Slavia, Vorwarts Berlin (apoi Frankfurt/Oder) – nouă, Dynamo Dresda – fostă Dresdner SC. Singura excepţie în Ungaria: Honved – fostă Kispest, Dosza – fostă Ujpest. Să fie o simplă coincidenţă? Nu cumva, oare, "organele" de interne aveau mai multe mijloace "de convingere", decât omologii lor din armată?

(Va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 39 (328), 9 – 15 februarie 1999

Комментариев нет:

Отправить комментарий