вторник, 2 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

După o pauză de un an, reluăm prezentarea articolelor semnate de Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă vor permite să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi începem un fascinant serial intitulat ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”, care a văzut lumina tiparului 22 de ani în urmă. A fost prima scoatere la iveală a adevărului asupra momentelor întunecate din istoria fotbalul românesc.

 

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (1)

În ultimii nouă ani, o adevărată psihoză toacă nervii românilor: reforma! Multă lume vorbeşte despre reformă, pentru că toată lumea se pricepe la reformă (ca, de altfel, la orice subiect aflat în discuţie). Multă lume doreşte reforma, însă nimeni, de fapt, nu vrea reforma la el, ci la... alţii. Multă lume este în aşteptarea reformei ca în aşteptarea mântuirii şi, până atunci, stă şi aşteaptă.

Ezitările în aplicarea reformei economice, care au generat o netă şi dramatică degradare a condiţiilor de viaţă, au determinat ca reforma să fie asociată cu ideea de mizerie. Şi asta, în condiţiile în care am cam uitat cum stăteam la coadă să luăm pe tabel o sută de grame de salam, iar despre banane ne mai povesteau doar cei în etate (şi cu memorie bună), am cam uitat cum televizorul era folosit zilnic doar pentru două ore de osanale "mult-iubitului", iar despre fotbal ne astâmpăram curiozitatea citind un "bileţel", impropriu numit ziar.

În torentul de articole şi alte materiale de presă, de dezbateri şi talk-show-uri televizate, în care se întorc pe toate feţele problemele reformei, se uită, cel mai adesea, că reforma nu înseamnă doar cea economică. Trecerea de la societatea comunistă la cea democratică, de la dictatură la libertate, de Ia economia dirijistă la economia de piaţă, presupune şi reforma de sistem, reforma instituţională, a puterilor şi autorităţilor statului, a instituţiilor publice, a celor de interes general, astfel încât cetăţeanul, ca om liber, să se poată bucura pe deplin de libertatea sa civică, juridică şi economică. Şi, să nu uităm, este necesară şi "reforma" mentalităţilor, modificarea netă a modului de gândire şi acţiune a noastră, a tuturor, în calitate de indivizi, de cetăţeni, de consumatori, de plătitori, de contribuabili.

În pledoaria abundentă, care ne-a potopit în cei nouă ani, în favoarea unei reforme de substanţă şi în sportul românesc, în multitudinea de luări de poziţii mai mult sau mai puţin acuzatoare pe seama vechilor structuri ale organismelor de conducere ale sportului în general şi ale fotbalului în special, mi se pare că, într-un fel, s-a pierdut din vedere natura dură a impactului pe care totalitarismul comunist, atât cel stalinist, cât şi cel ceauşist, această adevărată "ciumă roşie", l-a avut asupra fotbalului. Blestemul pogorât peste România în anii 1944-47, acest regim ultraopresiv, fundamentat pe minciună, pe delaţiune şi pe crimă, n-a ocolit şi nici nu putea ocoli fenomenul unic, cu largi ecouri sociale, al jocului cu balonul rotund. Calea bolşevismului prin fotbalul românesc, parcursă în patru decenii şi mai bine, este presărata de abuzuri şi nedreptăţi, de dispreţ pentru lege, de sfidări ale moralei sportive şi spiritului de fair play.

În pofida numeroşilor paşi făcuţi în direcţia cea bună, amalgamul actual de uitare şi necunoaştere riscă fie să faciliteze continuarea unor iluzii, fie să genereze o aură de legendă, pe care ne propunem să le preîntâmpinăm, prin apelul la adevărul.

 

1945: Uzurpatorii

Evenimentele din anii 1944-47 au surprins sportul românesc într-o situaţie aparte. Perioada interbelică, dominată de mult entuziasm şi o mare doză de romantism, se încheiase, iar efectele celor şase ani de dictatură carlistă, legionară şi antonesciană, se resimţeau din plin, concomitent cu şocul economic şi social al războiului. Mişcarea sportivă românească fusese deturnată de la rolul său firesc şi înhămată la carul pregătirii militare a tineretului combatant. Mecenatul unor visători, între care Ionel Mociornită şi baronul Neumann, a fost stimulat de scurta perioadă de aspiraţie democratică.

Când bolşevicii apatrizi şi-au reunit "aripile", când cei veniţi din ţară cu tancurile sovietice s-au alăturat grupărilor din interior, prioritatea strategică a fost nu doar cucerirea puterii politice, ci şi înstăpânirea tuturor "sectoarelor şi domeniilor de activitate", cum avea să repete obsedant, peste ani, cu o fixaţie de consecvenţă primitivă, însuşi "odiosul". Nu trecuse nici măcar o lună de zile de la răsturnarea dictaturii mareşalului şi, la 15 septembrie 1944, agentura stalinistă din România – numită PCR – a înfiinţat Organizaţia Sportului Popular (OSP). OSP a acţionat în principal în două direcţii: pe de-o parte, sub lozinca demagogică "Toate sporturile pentru popor", a urmărit dizolvarea nucleului performerilor în "masele largi populare", pe de alta - a pornit o luptă acerbă împotriva profesionalismului, identificat de propaganda comunistă ca simbol al "capitalismului muribund".

În acest timp, organismul oficial de coordonare a sportului era Organizaţia Sportului Românesc (OSR), rămăşiţă a regimului dictaturii militare, dar OSR a fost dizolvat, în noiembrie 1944, şi s-a revenit la o structură democratică, aceea a UFSR (Uniunea Federaţiilor Sportive din România), instituţie întemeiată încă din 1930 (în temeiul Legii educaţiei fizice promulgate în 1929).

Din acel moment, întreaga politică a OSP a vizat subminarea şi anihilarea UFSR, anul 1945 fiind martor al unor adevărate "bătălii" pentru cucerirea unei influenţe decisive în sportul sindical, în cel şcolar sau în cel universitar. Acţiunea tenace şi perseverentă a OSP împotriva forului oficial, cererile tot mai insolente de aşa-zisă democratizare, prin care se urmărea de fapt epurarea personalităţilor anticomuniste, infiltrarea în mai toate conducerile de federaţii a agenţilor comunişti, toate acestea – la care guvernul impus României de către Vîşinski nu putea fi imparţial – s-a încheiat la 9 martie 1946, prin desfiinţarea UFSR şi trecerea funcţiei de unic coordonator al sportului românesc în seama OSP. Începe perioada comunistă a sportului românesc, perioadă care avea să fie marcată, încă de la începuturi, de mari abuzuri şi nedreptăţi.

Dar, despre acestea, în episoadele viitoare.

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 37 (326), 26 ianuarie – 1 februarie 1999

Комментариев нет:

Отправить комментарий