În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă permit să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al cincilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html, a doua aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam.html, a treia aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu.html, iar a patra aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam_5.html.

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (5)

1949: Desfiinţarea cluburilor

După cum cititorii noştri au putut afla (ori, după caz, să-şi reamintească) din episoadele anterioare ale acestei serii, cluburile sportive din România, între care şi cele de fotbal, erau grupări independente. Ele se supuneau doar legilor ţării, propriilor hotărâri şi, numai competiţional, federaţiei de resort. Toate acestea, evident, înainte ca societatea românească să fie afectată de ciuma roşie...

Pentru comunişti, 1948 fusese un an de "măreţe victorii": staliniştii români cuceriseră deplina putere politică, începuseră asaltul pentru cucerirea celei economice şi continuau întărirea statului de tip poliţienesc. În 1949, politica de acaparare a puterii în toate sferele publice urma să continue, pe plan economic prin lansarea celebrului program de colectivizare în agricultură, pe plan social prin subjugarea cât mai completă a conştiinţelor. Politica tovarăşilor de drum trecuse, devenise necesară debarasarea de alianţele temporare.

În aceste condiţii, strategia fiind mai mult decât limpede, nu se putea ca sportul să scape de Teroarea roşie. Bolşevicii, care s-au fălit cu ideea construirii unei orânduiri noi şi şi-au fundamentat acţiunea pe principiul internaţionalismului, n-au preţuit niciodată nici tradiţia, nici obiceiul locului, nici specificul naţional. Tot ce nu se încadra în linia generală era tratat ca adversar, inamic, duşman. Trebuia distrus, desfiinţat sau măcar subjugat. Am amintit de desfiinţarea grupării Carmen, bazată pe argumente puerile, ba chiar pe minciună. Au fost puse pe seama conducătorilor Carmenului afirmaţii neadevărate. S-a insinuat că lupta sportivă a Carmenului ar fi "răfuială politică" (contra echipelor ceferiste) sau "rasială" (contra Ciocanului). La un pas de o soartă similară a fost şi ITA lui Neumann. Marele Venus, rămas fără suport financiar, s-a afundat în mediocritate şi a dispărut. La fel Ripensia. Alte grupări au reuşit să supravieţuiască, dar cu dificultăţi sau trecând prin perioade negre din punct de vedere competiţional (de pildă CAO, vinovat de a fi cucerit titlul naţional în Ungaria, sau Sportul studenţesc, suspectat de simpatii de dreapta).

Ripensia Timișoara este primul club profesionist din România și primul club care a reușit eventul, Cupa României și campionatul, în același an.

Un început destul de limpede de acaparare avusese deja loc prin investirea O.S.P., organizaţia sportiva dominată de bolşevici, cu atribuţia de coordonare a activităţii sportive naţionale. Dar, dacă până atunci comuniştii acţionaseră prin interpuşi, persoane sau organizaţii, venise vremea unei implicări directe. Şi acest moment s-a consumat la 26 iunie 1949. În acea zi a fost adoptată Hotărârea Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (acesta a fost, iniţial, numele partidului unic) asupra problemei stimulării şi dezvoltării continue a culturii fizice şi sportului. O.S.P. se desfiinţa, coordonarea sportului fiind încredinţată Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri. Atribuţiile sale, specifice pentru gândirea dictatorială numită pe vremea aceea centralism democratic, între care "realizarea politicii partidului şi guvernului în domeniul culturii fizice şi sportului”, "conducerea şi controlarea tuturor organelor şi organizaţiilor de cultură fizică" şi "îndrumarea presei şi publicaţiilor sportive", sunt elocvente pentru ceea ce rezervaseră ideologii roşii sportului românesc.

Măsura în sine poate părea, astăzi, minoră, dar de fapt ea a fost însoţită de o adevărată bulversare a structurilor tradiţionale, existente atunci în România după experienţa dobândită de ţările civilizate. Astfel, federaţiile pe ramuri de sport, inclusiv Federaţia română de fotbal-asociaţie (FRFA, în structura sa modernă creată în 1930), au fost desfiinţate. Rolul FRFA urma să fie îndeplinit de inspecţia de fotbal-handbal din cadrul Direcţiei instruirii sportive a noului comitet guvernamental. De ce împreună cu handbalul (în 11)? Pentru că foloseau acelaşi tip de terenuri. De asemenea, urma să activeze distinct comisia centrală de fotbal, formată din lucrători obşteşti (ca să aibă Organul pe cine da vina).

Venus București, cel mai titrat club din România din perioada interbelică.

Totodată, cluburile de fotbal, ca de altfel toate grupările sportive, au fost desfiinţate şi înlocuite cu o structură ierarhică, uşor de stăpânit, sistemul asociaţiilor sportive. Au fost constituite, cu acest prilej, 13 asociaţii "republicane", anume nouă asociaţii "sindicale" (Partizanul – al sindicatelor miniere şi din petrol-chimie, separate ulterior în Minerul şi, respectiv, Flacăra; Metalul – din metalurgie şi construcţia de maşini; Flamura roşie – din industria uşoară şi alimentară; Avântul – din industria lemnului; Constructorul – din construcţii şi industria materialelor de construcţii; Locomotiva – din transporturi; Recolta – din agricultură; Spartac – din comerţ şi Progresul – din administraţie), una studenţească (Ştiinţa) şi trei departamentale (Casa Centrală a Armatei – a M.F.A., Dinamo – a M.A.I. şi Voinţa – a UCECOM). Cu timpul, numărul asociaţiilor s-a redus (Minerul, Metalul, Flacăra şi Constructorul au devenit Energia, Avântul a fost lipit la Recolta), politica de perpetuă centralizare fiind o constantă a bolşevismului. În cadrul acestor asociaţii activau colective sportive pe întreprinderi sau instituţii. Controlul, deplin şi fără cârtire, devenise posibil.

Cluburile tradiţionale, evident cele care supravieţuiseră, şi-au pierdut nu doar independenţa, ci şi identitatea. Rapidul a devenit Locomotiva Bucureşti (una din numeroasele Locomotive, alături de Timişoara, Cluj, Iaşi, Târgu-Mureş, Constanţa, Arad, Satu-Mare, Paşcani şi atâtea altele), Juventus a devenit Partizanul Bucureşti, "U" a ajuns Ştiinţa Cluj şi "Poli" – Ştiinţa Timişoara, ITA a fost rebotezată Flamura roşie Arad ş.a.m.d. De atunci datează cumplitul obicei, neîntâlnit până atunci, de a preciza numele localităţii alături de numele echipei.

(Va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 41 (330), 23 februarie – 1 martie 1999

P.S. Urmăresc cu mult interes serialul intitulat “Ciuma roşie” şi vă felicit pentru el. Este, după ştiinţa mea, prima scoatere la iveală a adevărului asupra acestor momente din fotbalul nostru. Aţi scris despre desfiinţarea de către regimul comunist a unor echipe binecunoscute din fotbalul nostru, echipe cu frumoasă tradiţie. Vreau să vă spun că a mai existat o echipă desfiinţată din aceleaşi motive, tot în acei ani în care comunismul se înscăuna: Sparta Arad. În anuarul 1973-74, la pag. 145, la campionatul Diviziei B, ediţia 1947-48, la Seria a III-a, eu am scris: "În turul campionatului a participat şi echipa Sparta Arad, care s-a desfiinţat înainte de începerea returului (...)". De fapt, ceea ce eu n-am putut scrie a fost că echipa a fost desfiinţată de regimul aflat la putere, întrucât era echipa bijutierilor din Arad. Cercetând în presa vremii veţi afla mai multe. (Mircea TUDORAN, Mannheim).

“Fotbal Plus” Nr. 46 (335), 30 martie – 5 aprilie 1999

În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă vor permite să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al doilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html.

 

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (2)

Înainte de a vă prezenta acest al doilea episod din serialul destinat să elucideze unele momente, mat puţin cunoscute sau voit acoperite de colbul uitării, din ciudata istorie a relaţiilor totalitarismului comunist cu lumea sportului românesc în general şi a fotbalului în special, aş dori, dacă îmi îngăduiţi, să vă fac o mărturisire.

Am avut întotdeauna o admiraţie fără margini faţă de marii performeri şi în acest sens, obiectul admiraţiei mele au fost adeseori sportivii militari. Cei cincizeci de ani de existenţă ai Clubului sportiv al armatei "Steaua" au fost însoţiţi de tot atâţia ani de mare performanţă, demnă de toată stima. Argumente? Cred că două cifre şi un nume sunt suficiente: peste 70 de medalii olimpice, aproximativ 300 de medalii la campionatele lumii şi Iosif Sârbu, primul campion olimpic al sportului românesc (Helsinki, 1952), cu record mondial absolut. Iar în fotbal, 20 de titluri de campioană naţională, 19 Cupe ale României şi victoria de neuitat de la Sevilla, în 1986, în Cupa campionilor europeni, vorbesc de la sine.

Dar acest înalt nivel al performanţei sportive nu poate şterge maniera cel puţin stranie, ca să nu spun altfel, în care gruparea militară a intrat în fotbalul românesc.

 

1947: Intervine armata

Primul pas pe care conducerea comunistă a sportului românesc l-a făcut pentru atingerea obiectivului strategic de a înhăma sportul la carul propagandei bolşevice, îl constituie crearea grupării sportive militare. Pentru a înţelege cât mai exact implicaţiile acestui act politic, este oportun să precizăm că, până în acel moment, grupările sportive din România erau instituţii independente, nelegate în vreun fel sau altul de autorităţile publice sau de puterile statului. De exemplu, multipla campioană naţională "Venus" nu era echipa poliţiei (cum, din păcate, se mai crede şi astăzi). Coincidenţa a făcut, doar ca omul politic Gabriel Marinescu să cumuleze, pentru o perioadă, atribuţiile de preşedinte al clubului, cu funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei şi apoi cu cea de ministru de interne.

Cum a apărut ideea implicării armatei în sport? Evident, sport militar a existat în ţara noastră şi înainte de venirea comuniştilor la putere, numai că, în anii interbelici, el a fost folosit, potrivit concepţiilor vremii în ce priveşte educaţia fizică, ca formă de pregătire fizică a tineretului apt să slujească patria sub drapel, însă performerii îşi desfăşurau activitatea la cluburi independente. Să ne reamintim că prima medalie olimpică românească la sporturi individuale, medalia de argint la Jocurile olimpice de la Berlin, în 1936, la călărie, în proba de obstacole, a fost cucerită de căpitanul Henri Rang.

Diriguitorii stalinişti ai vremii, urmând "neabătut" modelul sovietic până în cele mai mici amănunte, n-au făcut niciodată un secret din faptul că înfiinţarea grupării sportive a "noii" armate române a urmat acest model. De altfel, în campania de presă premergătoare, desfăşurată în primăvara lui 1947, s-a afirmat în repetate rânduri: "Sportul românesc are nevoie de o asociaţie sportivă militară, aşa cum, în marea Uniune Sovietică, există asociaţia sportivă a Armatei Roşii eliberatoare şi cum, în Iugoslavia prietenă, activează clubul armatei populare iugoslave de eliberare". În vara lui 1947 ia fiinţă Asociaţia sportivă "Armata", la Bucureşti (anunţată la 20 august).

Dar noua asociaţie trebuia propulsată în elita fotbalului românesc. Cum? Să o pornească de jos, de la "promoţie" din district, nu "cadra" cu menirea ce-i fusese hărăzită de ideologi. Atunci? "Să-i facem loc!" – şi-au spus activiştii OSP. S-a derulat, atunci, o înscenare de proporţii. Divizia A postbelică fusese deja alcătuită. Cele 14 competitoare, desemnate printr-un procedeu obiectiv de calificare, încheiase prima sa ediţie. În aceste condiţii, s-a exclus, pur şi simplu, o echipă din întreceri. Pretextul l-a constituit faptul că echipa "Carmen", una dintre revelaţii (locul 2), a ridiculizat un adversar, nu doar administrându-i o înfrângere de proporţii, ci şi îngroşând ridicolul situaţiei prin nişte giumbuşlucuri copilăreşti. Prompt, OSP îi sancţionează pe învingători cu excluderea din competiţie, argumentând hotărârea prin învinuirea Carmenului de a fi umilit o echipă "muncitorească", semn al educaţiei cu "reminiscenţe mic burgheze". A fost luată în discuţie partida Carmen – Ciocanul, desfăşurată la 15 iunie 1947 şi încheiată cu victoria zdrobitoare a primei echipe (6-0)!!!

Locul "liber" în divizia A fusese creat. Rămânea doar ca el să-i fie atribuit noii grupări...

Ceea ce s-a şi întâmplat! Totul pe parcursul a doar trei zile – 20-22 august 1947. Calea abuzurilor fusese deschisă.

De altfel, tot ceea ce s-a petrecut în România în decursul unei jumătăţi de secol este rezultatul porţii deschise în anii de după război.

(va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 38 (327), 2 – 8 februarie 1999 

A FOST DESCOPERITĂ DATA ȘI LOCUL MORȚII LUI PETEA VÂLCOV

Autor: Andrei PRODAN

Pe 10 decembrie curent am celebrat 110 ani de la nașterea lui Petea Vâlcov, cel mai mare fotbalist basarabean din perioada interbelică (https://fmf.md/noutate/2369/legendele-fotbalului-petea-valcov), numele căruia îl poartă ”Clubul golgheterilor moldoveni” (https://andron-prodan.blogspot.com/2020/12/3.html). Spre regret, până nu demult nu se cunoștea data exactă și locul morții lui. Datorită eforturilor cercetătorului în istorie Alexandru Tomșa această lacună a fost lichidată.

În majoritatea lucrărilor ce se referă la data și locul morții lui Petea Vâlcov este indicat: 16 noiembrie 1943, Stepa kalmukă.

Astfel, în cea mai cunoscută enciclopedie a fotbalului românesc ”Fotbal de la A la Z” (autori: Mihai Ionescu, Răzvan Toma, Mircea Tudoran; Editura ”Mondocart Pres”, București, 2001) se menționează: ”[Petea Vâlcov] și-a găsit sfârşitul la 16 noiembrie 1943, în stepa kalmukă”.

Valentin Iacovlev în lucrarea ”110 legende ale fotbalului moldovenesc”, editată anul acesta de către FMF (https://fmf.md/noutate/1733/110-ani-de-la-aparitia-fotbalului-in-moldova), de asemnea scrie despre data de 16 noiembrie 1943: ”În 1942 caporalul Petea Vâlcov pleacă pe frontul de est, de unde nu s-a mai întors. Se spune că a murit la cotul Donului în stepa calmâcă, într-o zi de marți. A doua zi a urmat un raport al regimentului: ”Locotenent Petre Vâlcov! Căzut la datorie, ieri, 16 noiembrie 1943...”.

Problema e că bătăliile din Cotul Donului şi Stepa kalmukă (noi mai bine o cunoaștem ca bătălia de la Stalingrad) a avut loc în iarna anilor 1942-1943. În noiembrie 1943 linia frontului era deja pe râul Nipru...

Zilele trecute colegul și prietenul Alexandru Tomșa (în poză) a găsit la Arhiva Națională și mi-a transmis necrologul lui Petea Vâlcov publicat în ziarul bucureștean ”Universul” (Nr. 316, din 18 noiembrie 1943) din care aflăm următoarele:

”Nemângâiați pentru toată viața: Olguța, soția lui dragă; Bebișor, fetița lui scumpă, părinții, socrii, frații, surorile, cumnații și copiii anunță moartea iubitului și neuitatului lor

EROU

Vâlcov Petea

Frt. T. R. 33 ani

căzut pe câmpul de luptă, pentru Patrie, la 29 Sept. 1943, în Caucaz.

Petricu meu scump, nu te voiu uita nicodată și fetița ta de doi anișori, care nici nu te-a cunoscut va crește cumite, bună, cum ai fost și tu, suflet bun, cinstit și nobil”.

Astfel, data și locul morții celebrului nostru fotbalist este 29 septembrie 1943, frontul din Caucaz.

Pe final, iată încă două știri despre moartea lui Petea Vâlcov, care au fost publicate în ziarul chișinăuian ”Basarabia” și descoperite de Alexandru Tomșa:

Petea Vâlcov, foot-balistul internaţional, a murit pe câmpul de luptă

Unul dintre cele mai bune elemente sportive româneşti, foot-ballistul Petea Vâlcov, originar din Basarabia, a căzut eroic în luna septembrie a.c., pe frontul din răsărit.

Prin pierderea acestui valoros sportiv, echipa naţională a României resimte un gol care nu va putea fi completat în aceiaşi măsură decât cu mari greutăţi.

Petea Vâlcov fiu de preot, învaţă la liceul din Chişinău, apoi se înscrie în diferite grupări sportive, până ce a fost angajat de echipa ”Venus”, prima pe ţară în aceea vreme. În ultimii cinci ani era socotit ca unul dintre cei mai buni jucători români.

Sursa: ”Basarabia”, nr. 723, 19 noiembrie 1943.

Parastasul pentru Petea Vâlcov

Cinstind memoria căpitanului său de echipă Petea Vâlcov, căzut eroic în răsărit, A.S.C. Venus a făcut duminică un parastas de 6 luni la biserica Amzei.

La trista solemnitate au luat parte prof. I. Gheorghiu, şeful sportului românesc, col. Chirescu, col. Pompei Dumitrescu, prof. Evian, av. Al. Căpăţână, P. Chiriceanu, Steger (Juventus), Nicolae Valeriu (Un. Tricolor). Membrii comitetul Venus şi jucătorii.

Luând cuvântul, prof. I. Gheorghiu a înfăţişat meritele prea de timpuriului dispărut, arătând că, pentru a cinsti memoria lui Petea Vâlcov, OSR a înfiinţat o bursă care se va acorda copilului lui Petea.

Sursa: ”Basarabia”, nr. 727, 24 noiembrie 1943.