În memoria lui Eugen PETRESCU 

Reluăm prezentarea articolelor semnate de Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă vor permite să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi începem un fascinant serial despre istoria Campionatelor Mondiale de fotbal intitulat „World Cup – de la A la Z”, care a văzut lumina tiparului 29 de ani în urmă.

URUGUAY-1930. BANII VORBESC

Afişul oficial al lui “Primer Campeonato Mundial de Football” (Uruguay-1930).

Ideea organizării unei competiţii între naţionalele ţărilor-membre în FIFA a apărut în 1905, la un an de la crearea forului mondial. Aria restrînsă de răspîndire a fotbalului în lume şi slaba sa forţă organizatorică nu a permis materializarea ideii.

Au trebuit două decenii pînă cînd propunerea francezilor Jules Rimet şi Henri Delaunay să fie luată în discuţie la congresul FIFA de la Roma (mai 1926). În condiţiile noului stadiu de dezvoltare a fotbalului, dar şi după apariţia turneului olimpic, comisia instituită la Roma a raportat la congresul FIFA de la Amsterdam (mai 1928) că organizarea este posibilă şi dorită (25 de membri “pentru” şi doar 5 “contra”). Cupa mondială devenise necesară şi pentru că la turneul olimpic erau admişi numai amatorii, iar în fotbal apăruseră şi profesionişti.

Jules Rimet, președintele FIFA, îi transmite Zeița de Aur, trofeul Cupei Mondiale, dr. Paul Jude, președintele Asociației de Fotbal din Uruguay.

Cinci ţări europene, precum şi Uruguayul, s-au oferit să găzduiască întrecerea. Congresul FIFA de la Barcelona (mai 1929) a decis: Uruguay! Factorul hotărîtor a fost oferta uruguayenilor de a suporta toate cheltuielile de participare pentru echipe (transport, cazare, masă şi bani “de buzunar”). În anul 1930, Republica Oriental del Uruguay (adică Republica de la răsărit de fluviul Uruguay) sărbătorea centenarul independenţei. A contat şi faptul că uruguayenii erau “cineva” în fotbal: două titluri olimpice (Paris 1924 şi Amsterdam 1928) erau argumente. Dar economicul a primat.

Hotărîrea a fost şi contestată. Austriacul Hugo Meisl declara: “Probabil că şansa unor fermecătoare impresii legate de o splendidă călătorie dincolo de Ocean sau de cunoaşterea vieţii unei ţări îndepărtate au determinat pe conducătorii FIFA să decidă în favoarea Uruguayului”. Iar reprezentantul Elveţiei la FIFA spunea: “Pentru ca să pierdem, nu e nevoie să ne ducem atît de departe, bătaia o putem primi şi mai aproape, la Viena sau la Budapesta”.

În pofida intensei bătălii diplomatice susţinute de ambasadorul Uruguayului în Belgia, Enrique Buero, europenii au fost slab reprezentaţi la primele “mondiale”: numai patru echipe, Franţa, Belgia, Iugoslavia şi România. Participarea echipei române a fost garantată personal de Carol al II-lea, pe atunci în exil în Franţa.

Competiţia a fost dominată de reprezentanţii Americii de Sud, finala – unul dintre cele mai spectaculoase meciuri din istoria de pînă atunci a fotbalului – revenind pe merit echipei ţării gazdă.

Uruguay, prima campioană mondială. Rîndul de sus (de la stînga la dreapta): Ernesto Figoli (maseur), Alvaro Gestido, Jose Nasazzi, Enrique Ballesteros, Ernesto Mascheroni, Jose Leandro Andrade, Lorenzo Fernandez, Luisito Greco (maseur). Rîndul de jos: Pablo Dorado, Hector Scarone, Hector Castro, Pedro Cea, Santos Iriarte.

Argentina, vicecampioana CM-1930. Rîndul de sus (de la stînga la dreapta): Francisco Olazar (antrenor), Juan Evaristo, Luis Monti, Juan Botasso, Fernando Paternoster, Pedro Suarez, Jose Della Torre, Juan José Tramutola (antrenor). Rîndul de jos: Carlos Peucele, Francisco Varallo, Guillermo Stabile, Manuel Ferreira, Marino Evaristo, [?, maseur].

REZULTATELE

Grupa 1: FRANŢA – MEXIC 4-1, ARGENTINA – FRANŢA 1-0, CHILE – MEXIC 3-0, CHILE – FRANŢA 1-0, ARGENTINA – MEXIC 6-3, ARGENTINA – CHILE 3-1. Calificată: Argentina (6 p.).

Grupa a 2-a: IUGOSLAVIA – BRAZILIA 2-1, IUGOSLAVIA – BOLIVIA 4-0, BRAZILIA – BOLIVIA 4-0. Calificată: Iugoslavia (4 p.).

Grupa a 3-a: ROMÂNIA – PERU 3-1, URUGUAY – PERU 1-0, URUGUAY – ROMÂNIA 4-0. Calificată: Uruguay (4 p.).

Grupa a 4-a: S.U.A. – BELGIA 3-0, S.U.A. – PARAGUAY 3-0, PARAGUAY – BELGIA 1-0. Calificată: S.U.A. (4 p.). 

Semifinale: ARGENTINA – S.U.A. 6-1, URUGUAY – IUGOSLAVIA 6-1.

Finala (Montevideo, 30.07): URUGUAY – ARGENTINA 4-2.

Au marcat: Dorado (12), Cea (57), Iriarte (68), Castro (89) / Peucelle (20), Stabile (37).

A arbitrat John Langenus (Belgia).

Uruguay: Ballesteros – Nasazzi, Mascheroni – Andrade, Fernandez, Gestido – Dorado, Scarone, Castro, Cea, Iriarte.

Argentina: Botasso – Della Torre, Paternoster – J. Evaristo, Monti, Suarez – Peucele, Varallo, Stabile, Ferreira, M. Evaristo.

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus”, Nr. 115, 7-13 decembrie 1993

 

Pentru a completa tabloul vă propun un alt serial, de această dată despre participarea naționalei României la Campionatele Mondiale de fotbal și intitulat ”Legende româneşti la Mondiale”, care a apărut în ziarul “Fotbal Plus” în 1994 și a fost semnat de Gheorghe LAZĂR.

PRIMUL MINUT, PRIMUL GOL!

Ideea lui Jules Rimet a învins! FIFA a admis disputarea Cupei Mondiale. Locul de desfăşurare ales, Montevideo, a avut, însă, darul de a descuraja pe mulţi. Departe, mult prea departe. În plus şi teama de un eşec al competiţiei – era un început şi putea să se soldeze cu un răsunător fiasco – a mai redus numărul susţinătorilor. În căutare de clienţi, Federaţia internaţională acceptă ideea că şi un nemembru al FIFA poate participa.

Şi atunci este contactat, la Paris, un oarecare Carol Caraiman. Personajul promite, foarte sigur pe el, prin februarie 1930, participarea echipei noastre la Cupa Mondială. Promisiunea este transmisă în ţară unde Federaţia de Foot-ball Asociaţie întocmeşte în grabă actele de aderare la FIFA pe care le depune în martie 1930. Va fi primită abia un an mai tîrziu, în 1931!

Pe 8 iunie 1930, Carol Caraiman aterizează la Bucureşti şi devine... Carol al II-lea! O revenire pregătită de unii politicieni de mai bine de jumătate de an. Promisiunea din februarie este ţinută şi, pe 18 iunie, 20 de români, dintre care 15 fotbalişti, pleacă din Gara de Nord cu trenul de Triest. După două zile şi două nopţi, delegaţia se îmbarcă la Genova pe “Conte Verde”.

La Villefranche se urcă şi delegaţia franceză cu Jules Rimet şi “Zeiţa de aur”. Venind în mare viteză cu automobilele de la Nisa la Barcelona, unde scăpaseră, pur şi simplu, vaporul se adaugă şi belgienii împreună cu arbitrii Langenus şi Christophe. Pe 5 iulie, după o escală şi la Rio, expediţia europeană debarcă la Montevideo. Iugoslavii sosesc şi ei, dar cu vasul “Florida”, sub pavilion francez.

România înaintea meciului cu Peru. Rîndul de sus (de la stînga la dreapta): Nicolae Kovacs, Adalbert Deşu, Rudolf Wetzer, Constantin Stanciu, Ştefan Barbu, Costel Rădulescu. Rîndul de jos: Ladislau Raffinsky, Emerich Vogl, Bert Steiner, Jean Lăpuşneanu, Rudolf Bürger, Alfred Eisenbeisser-Fieraru. 

Păţaniile echipei noastre sînt demne de aventurile preeriei din apropiere, în primul meci, cel cu peruanii, după ce Deşu l-a “răstignit” pe portarul sud american chiar în primul minut, a urmat o coridă din care Steiner se alege cu piciorul fracturat, şi iese de pe teren, iar Stanciu joacă mai departe cu o accidentare zdravănă la picior. Omul joacă cum poate mai mult de o oră şi, cu un efort formidabil de voinţă reuşeşte să dea lovitura de graţie brutalilor adversari: 2-1 în minutul 77, după care Stanciu iese de pe teren pe targă, învingem, în final, cu 3-1 (Nicolae Kovacs – fratele lui Ştefan Kovacs, cel care va inventa, peste ani “fotbalul total”, omul lui Ajax şi al naţionalei franceze – autorul golului ultim).

Al doilea meci, cel cu Uruguayul, a avut şi el un... cîntec al lui. Ca peste tot (atenţie şi în SUA!) gazdele îşi taie felia de tort: Dorado deschide scorul din ofsaid, iar după cîteva minute, lui Barbu i se refuză un gol pe motiv de ofsaid, mereu salvatorul ofsaid. Cum arbitru a fost un brazilian, Almeida Rego, putem să ne îndoim, şi acum, după 64 de ani, de bunele intenţii ale arbitrului...

România înaintea meciului cu Uruguay. Rîndul de sus (de la stînga la dreapta, doar fotbaliștii): Nicolae Kovacs, Adalbert Deşu, Rudolf Wetzer, Ladislau Raffinsky, Ştefan Barbu. Rîndul de mijloc: Corneliu Robe, Emerich Vogl, Alfred Eisenbeisser-Fieraru. Rîndul de jos: Iosif Czako, Jean Lăpuşneanu, Rudolf Burger.

Au jucat pentru noi:

România – Peru 3-1 (1-0). Jean Lăpuşneanu (Sportul Studenţesc) – Bert Steiner (Chinezul Timişoara), Rudolf Burger (Chinezul Timişoara) – Ladislau Raffinsky (Juventus Bucureşti), Emerich Vogl (Juvetus Bucureşti), Alfred Eisenbeisser-Fieraru (Dragoş Vodă Cernăuţi) – Nicolae Kovacs (Banatul Timişoara), Adalbert Deşu (Chinezul Timişoara), Rudolf Wetzer (Juventus Bucureşti), Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Ştefan Barbu (Olimpia Arad).

România – Uruguay 0-4 (0-3). Lăpuşneanu – Iosif Czako (UDR Reşiţa), Burger, Corneliu Robe (Olimpia Bucureşti), Vogl, Eisenbeisser-Fieraru – N. Kovacs, Deşu, R. Wetzer, Raffinsky, Barbu.

Au fost în lot dar nu au jucat: William Zombori (Macabi Bucureşti) şi Ilie Subăşeanu (Olimpia Bucureşti). Antrenor: Costel Rădulescu. Conducătorul delegaţiei: Octav Luchide.

Gheorghe LAZĂR

“Fotbal Plus”, Nr. 120, 11-18 ianuarie 1994