PRIMUL „AUR” OLIMPIC PENTRU MOLDOVA!

Ziua de 26 iulie este una semnificativă pentru sportul moldovenesc. În această zi, în anul 1980, canotoarea Larisa Popova a cucerit titlul de campioană olimpică. Astfel, ea a devenit prima sportivă din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (actuala Republica Moldova), care s-a învrednicit de acest titlu.

Dosar:

Larisa ALEXANDROVA-POPOVA

* S-a născut la 9 aprilie 1957, la Tirsapol.

* Proba: canotaj academic.

* Este prima reprezentantă a RSSM (în prezent R. Moldova) care a cucerit titlul de campioană olimpică.

* Maestru emerit al sportului din URSS (1980).

* De 5 ori a fost campioană a URSS (1976, 1980 (simplu şi dublu), 1982, 1984).

* Campioană olimpică în 1980 (Moscova, URSS).

* Medaliată cu argint la Olimpiada din 1976 (Montreal, Canada).

* Campioană mondială în 1981 (Munchen, Germania), 1982 (Lucerne, Elveţia) şi 1983 (Duisburg, Germania).

* Din 1992, membră a CNOS al R. Moldova, preşedintele Asociaţiei Naţionale „Sportul şi Femeia”.

* A fost decorată cu medalia „Pentru merite în muncă” (1976), ordinul „Insigna de Onoare” (1980), „Ordinul Olimpic” al R. Moldova (2007), „Ordinul de Onoare” (2011).

* În 2003, CIO i-a atribuit trofeul „Femeia şi Sportul”.

Larisa Popova la antrenament pe râul Nistru.

Sâmbătă, 26 iulie 1980, era ziua a opta a Olimpiadei de la Moscova (capitala Uniunii Sovietice). Pe canalul de la Krîlatskoe urma să se desfăşoare cursa de schif dublu 2 vâsle. Perechea sovietică Larisa Alexandrova-Popova şi Elena Hlopţeva a parcurs distanţa de 1.000 m în 3 minute 16,27 secunde, întrecând echipajele din RD Germană (Cornelia Linse şi Heidi Westphal; rezultatul – 3.17,63) şi România (Olga Homeghi şi Valeria Roşca-Răcilă; rezultatul – 3.18,91). Echipajul bulgar (Svetla Oţetova şi Zdravka Iordanova), care a triumfat cu patru ani în urmă la Olimpiada din Canada, s-a clasat abia pe locul patru. Atunci pentru prima dată reprezentanta Moldovei s-a ridicat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere a Jocurilor Olimpice.

În continuare vă propun să lecturaţi un „interviu-retro” cu Larisa Popova realizat de Ion SANDU şi publicat în ziarul „Moldova Socialistă” din 7 septembire 1980 intitulat „Cel mai frumos vis”: 

La Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980 Larisa Popova a devenit prima campioană olimpică din Moldova.

Peste puţin timp după terminarea regatei, la conferinţa de presă, Larisa, încă stăpânită de emoţii, avea să declare ziariştilor: „Sunt foarte fericită că am devenit campioană olimpică. Vă spun sincer, încă nu-mi vine a crede că am cucerit acest titlu, - şi parcă meditând mai mult pentru sine, continuă. – Mă bucur nespus de mult de medalia de aur pe care am obţinut-o la regata din capitala Patriei noastre. Doar ea, această distincţie supremă, aparţine în măsură egală şi antrenorului Iuri Vilkov, sub conducerea căruia mă pregătesc de acum un deceniu, şi tiraspolenilor, tuturor iubitorilor de sport din Moldova. Adică tuturor acelora care m-au ajutat să înving. Fapt pentru care le mulţumesc din suflet”.

- Larisa, îţi aminteşti, cu puţin timp înainte de Olimpiada de la Moscova te-am întrebat care este obiectivul tău pentru această competiţie de amploare. Tu ai răspuns simplu: „Vreau să transform „argintul” de la Montreal în „aur”. Şi ai mai adăugat: „Dar va fi greu, foarte greu. Poate mai greu ca niciodată”. Acum, după ce concursul a rămas în urmă, am dori să ne destăinueşti: într-adevăr a fost greu?

La Olimpiada de la Montreal din 1976 Larisa Alexandrova-Popova (prima din dreapta) a câştigat medalia de argint la proba de schif 4+1 vâsle.

- Da, a fost greu. Dar, totodată, a fost şi uşor.

- Cum adică şi greu şi uşor, în acelaşi timp?

- Foarte simplu. Vă explic imediat. Mi-a fost greu, fiindcă am avut adversare puternice. La proba de schif dublu două vâsle, la care am concurat, n-a lipsit niciun echipaj, care ar fi pretins la medalii. Favoritele principale ale cursei erau considerate campioanele mondiale – sportivele din RDG Cornelia Linse şi Heidi Westphal. Pretenţii la titlul suprem aveau, de asemenea, canotaorele bulgare Svetla Oţetova şi Zdravka Iordanova, care au triumfat cu patru ani în urmă la Montreal, precum şi echipajele României, Poloniei şi Ungariei, ţări în care canotajul academic cunoaşte o dezvoltare tot mai amplă şi o popularitate tot mai mare. Eu împreună cu coechipiera mea Elena Hlopţeva din Bielorusia, desigur, cunoşteam valoarea adversarelor. Cunoşteam chiar şi tactica lor. Ştieam, bunăoară, că toate echipajele din RDG au un finiş vertijinos. N-au făcut excepţie în acest sens nici Cornelia Linse şi Heidi Westphal. Trei sferturi de distanţă s-au menţinut pe poziţia a patra. Şi numai când până la finiş mai rămăseseră doar 250 de metri, au accelerat ritmul. Dar superioritatea noastră în acest moment era prea mare ca ele să mai poată schimba ceva. Deşi pe ultima parte a distanţei am avut o comportare puţin mai slabă, noi am finişat primele, stabilind, totodată, un nou record al canalului de la Krîlatskoe. După noi au finişat în ordine campioanele mondiale şi canotoarele române Olga Homeghi şi Valeria Roşca-Răcilă. Triumfătoarele de la Montreal au ocupat doar locul patru.

Cursa a fost grea, dar, aş spune, am câştigat-o uşor. Am câştigat-o uşor, fiindcă am avut o coechipieră minunată. Elena Hlopţeva din Bielorusia e canotoare tânără şi talentată. Ne-am urcat într-o luntre cu două-trei luni înainte de Olimpiadă. Această perioadă relativ scurtă, însă, s-a dovedit a fi suficientă pentru a alcătui un cuplu. Şi nu un cuplu obişnuit, ci un cuplu olimpic, un cuplu de aur.

Mi-a fost uşor şi din alt punct de vedere: am avut parte de un antrenor excelent. Iuri Alexandrovici Vilkov este un om răbdător, cumpănit. Întotdeauna ştie ce vrea. El a fost omul care cel mai mult m-a ajutat să înving. El a fost omul care cel mai mult a crezut în forţele mele.

Tot timpul am simţit, desigur, şi susţinerea pământenilor mei – tiraspolenii. Nu cu mult înainte de Jocuri eu şi Iuri Alexandrovici am fost primiţi la Alexandru Alexeevici Mocanu, prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid. „Să ştiţi, - ne-a spus dumnealui atunci, - că întregul oraş va fi cu gândul la voi”. Şi într-adevăr, de acest lucru aveam să ne convingem şi la plecare, şi la întoarcere. Întâlnirea, ce ni s-a făcut la Tiraspol, îmi va rămâne în memorie ca şi clipa supremă, în care am obţinut victoria olimpică.

- Larisa, ai enumărat câţiva factori, care au contribuit la realizarea succesului. Afară de aceasta, desigur, a mai fost dorinţa de a învinge, dorinţa de a depăşi performanţa de la Montreal, unde ai cucerit medalia de argint. Distincţia supremă constitie şi o recompensă a muncii de-a lungul celor zece ani de când practici disciplina. Dar, după părerea unanimă a specialiştilor, a mai fost ceva, care va ajutat să ajungeţi în vârful podiumului olimpic...

- Nu ştiu cu precizie la ce vă referiţi, dar cred că e vorba de condiţiile de întrecere.

- Întocmai.

- Într-adevăr, regata de la Moscova a fost organizată la un nivel foarte înalt. Canotoarea română Sanda Toma, bunăoară, după ce a terminat victorioasă la proba de schif simplu, a declarat ziariştilor: „Niciodată n-am vâslit pe un canal atât de bun, atât de pitoresc. Pe un asemenea canal, pur şi simplu, e păcat să nu câştigi”. Eu sunt de acord întru totul cu ea. În pofida faptului că timpul a fost posomorât, toţi participanţii au obţinut rezulatae bune. Şi toţi au rămas satisfăcuţi de condiţiile excelente de desfăşurare a regate, mulţămind din suflet organizatorilor, tuturor oamenilor care au creat acest obiectiv olimpic unical. 

Larisa Popova şi Elena Hlopţeva în 1980...

...şi în prezent.

- Acum eşti campioană olimpică, campioană a ţării. Eşti o sportivă binecunoscută atât pe arena unională, cât şi cea internaţională. Dar spune: cum a început calea ta spre afirmare?

- Dragostea pentru sport am prins-o de la părinţi. Tatăl meu pe timpuri a jucat fotbal. Mama, deşi n-a practicat sistematic niciun sport, întotdeauna a stimulat ocupaţiile mele şi ale fratelui (acesta, printre altele, a fost boxer cu categorie). La început am jucat baschet şi am frecventat secţia de atletism. Şi tocmai la vârsta de 13 ani am descoperit canotajul academic. Pe parcursul unui deceniu de când practic această disciplină, am băut şi din cupa dulce a victorie, şi din cea amară a înfrângerii. De exemplu, am participat la două ediţii ale Spartachiadei popoarelor şi nici la una n-am reuşit să mă evidenţiez. E adevărat, de fiecare dată au fost pricini obiective – în 1975 încă eram prea tânără, iar în 1979 n-am dovedit să-mi recapăt condiţia sportivă după o pauză de un an, cauzată de naşterea fiicei mele Lena. Dar pricinele unui insucces, fie ele chiar şi obiective, nu pot constitui pentru nimeni o consolare. Insuccesele, însă, n-au jucat rolul decisiv în cariera mea sportivă. Având o comportare slabă la o regată, îmi triplam eforturile şi la următoarea mă reabilitam.

Fiica Elena se mândreşte cu trofeele mamei.

- Larisa, spune sincer – e uşor sau e greu să fii în acelaşi timp şi sportivă, şi mamă, şi soţie, şi studentă?

- Ştiţi, la prima vedere pare cam mult pentru o femeie. Dar repet – numai la prima vedere. În general, însă, dacă reuşeşeti să-ţi repartizezi judicios timpul, poţi face şi sport, poţi învăţa şi la institut (eu îmi fac studiile la Institutul Pedagogic „I. Creangă”), poţi pleca şi la teatru, cinema, dovedeşti să citeşti şi o carte. Un mare ajutor îmi acordă soţul. Anatoli e cel mai sever „suporter” al meu. În trecutul nu prea îndepărtat vâslea şi el, iar în prezent e antrenor la şcoala de canotaj din Tiraspol. Peste puţiun timp, când voi abandona activitatea competiţională, printre altele, voi îmbrăţişa şi eu această profesie.

În 2003 Larisa Popova a fost distinsă cu trofeul „Femeia şi Sportul”, care i-a fost înmânat de preşedintele CIO, Jacques Rogge, pentru „merite deosebite în angrenarea femeilor în activităţi sportive şi cu caracter olimpic”.

- Crezi că a sosit timpul să te gândeşti la acest lucru?

- După mine, orice sportiv trebuie să părăsească arena competiţională, când a ajuns la apogeul carierei sale. Eu consider că peste patru ani la Los Angeles n-am să pot reedita succesul de la Moscova. Deci, cel mai bine e să le ofer locul tinerelor canotoare, care, bineînţeles, atunci vor fi într-o condiţie fizică cu mult mai bună decât mine. Mai ales, că în ţară avem atâtea sportive cu real talent.

CINE MERITĂ „ORDINUL REPUBLICII” ŞI CINE NU PREA...

În perioada 11 septembrie 2009 – 28 decembrie 2010 Republica Moldova a avut parte de un preşedinte „de excepţie”. Numele lui este Mihai Ghimpu. Cât timp acest personaj a exercitat interimatul funcţiei de şef de stat a făcut multe lucruri „frumoase” pentru binele nostru şi prosperarea ţării (consecinţele le simţim cu toţii în prezent). Dar cea mai prodigioasă activitate a avut-o împărţind medalii. Cu sacul... Într-un an şi ceva a oferit mai multe distincţii decât Vladimir Voronin în aproape 9 ani.

Spre exemplu, la sfârşitul lui decembrie 2009 a oferit „Ordinul Republicii” (destincţia supremă în stat, „care se conferă pentru merite excepţionale în toate domeniile de activitate întru binele Patriei şi al omenirii”) unui grup de jurnalişti „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”.

Cum înţelege Ghimpu democraţia a spus-o în ianuarie 2010: „Democraţia înseamnă viaţă decentă, libertate, bucurie, veselie, buna dispoziţie, schi, munte, mare, Scoţia, Suedia, Franţa, Paris, Roma... iată ce înseamnă democraţie”. Genial, nu? Ascultându-l uşor înţelegi care este potenţialului lui intelectual.

În toată această poveste pe mine mă interesează un singur lucru. În baza căror criterii sunt înmânate distincţiile statului al cărui cetăţean sunt? Nu ştiu cât de mult au promovat democraţia (lui Ghimpu) şi valorile general umane Corina Fusu sau Lorena Bogza, dar cunosc un lucru, că Larisa Popova a făcut pentru promovarea sportului moldovenesc foarte mult. Oare de ce nu este apreciată la justa valoare?

Andrei PRODAN