În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă permit să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al cincilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html, a 2-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam.html, a 3-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu.html, a 4-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam_5.html, a 5-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu_6.html, a 6-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu_7.html, a 7-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu_8.html, iar a 8-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu_9.html.

 

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (9)

Jucăria băieţelului

Nu spun o noutate când afirm că ultimii ani ai dictaturii comuniste în România au suprapus, peste caracteristicile generale ale societăţii de tip stalinist, particularităţile specifice individualităţii dictatorului. Dispreţul nemăsurat faţă de personalitatea umană cât de umilă, convingerea deplină că indivizii constituie o simplă masă de manevră, uriaşa nesocotire a principiilor morale şi călcarea în picioare a tot ceea ce se cheamă onoare sau demnitate au fost exacerbate de bolnăvicioasa sete de putere a lui Nicolae Ceauşescu şi de imensa influentă pe care au avut-o asupra lui mai cu seamă Elena Ceauşescu, dar şi – nu în ultimul rând – ceilalţi membri ai clanului, cărora nu le putea refuza nicio favoare.

Uriaşul cor de osanale, garnisit cu expresii superlative de tipul "cel mai iubit fiu al poporului", "genialul gânditor" sau "eroul între eroii neamului", au inoculat în gândirea primitivă a dictatorului convingerea că este, într-adevăr, un om de stat inegalabil, care îşi poate permite în chip discreţionar orice îi trece prin minte, fără să dea socoteală nimănui. Nu exista "nu se poate"'! Iar în umbra acestei imagini o întreagă pletoră activisto-securistă, în cap cu membrii clanului, se simţea acoperită să procedeze după chipul şi asemănarea mentorului.

În acest context socio-politic, lumea fotbalului românesc a fost supusă uneia dintre cele mai intense şi mai ciudate ingerinţe din sfera extrasportivului.

Totul avea să înceapă când "prinţişorii" au devenit conştienţi de postura unică în care se află şi de imensele posibilităţi care le stau la îndemână.

Un episod interesant avea să fie declanşatorul unei adevărate revelaţii. La sfârşitul primăverii lui 1973, se derulau ultimele etape ale campionatului 1972-73. Întrecerile au avut o desfăşurare plină de peripeţii. După ce, în toamnă, locul I s-a "plimbat" când la Bacău sau la Braşov, când la Ploieşti sau la Constanţa, când la Petroşani sau la Bucureşti oprindu-se la Steaua – "campioană de toamnă", în primăvară Universitatea Craiova se instalează în frunte şi Dinamo Bucureşti îi "prinde plasa". Duelul în frunte rămâne în doi. La celălalt pol al clasamentului, două echipe cu puţine şanse de supravieţuire: Sportul studenţesc, abia revenit în prima divizie după mai bine de trei decenii, şi Universitatea Cluj, o veche şi tradiţională prim-divizionară.

Orgoliile dinamoviştilor bucureşteni fiind nemăsurate, se spune că diriguitorii clubului şi câteva cadre influente din conducerea ministerului tutelar au imaginat o intervenţie şoc, un fel de "pasă cu mantinelă": au sesizat la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (structura de control a statului totalitar asupra masei de studenţi) că două dintre cele trei echipe "studenţeşti" de fotbal din divizia A urmează să retrogradeze. La UASCR, au găsit ecou la unul dintre tinerii secretari, care – preocupat de "soarta" studenţilor – face, bine sfătuit, o propunere la Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, vizând salvarea de la retrogradare a celor două echipe. CNEFS dă indicaţii la FRF şi, cu trei etape înainte de finalul campionatului, aceasta anunţă că în anul respectiv nu va mai retrograda nimeni, numărul de echipe în prima divizie urmând să se mărească de la 16 la 18. Urmarea? Cele două echipe nu mai luptă cu disperare pentru evitarea retrogradării, în etapa a 28-a (penultima) Dinamo învinge pe "U" la Cluj cu 5-1 şi titlul revine în Ştefan cel Mare (Universitatea Craiova – pe locul 2, cu acelaşi număr de puncte, dar golaveraj mai slab cu un gol!). Scopul intervenţiei fusese atins!

Dar episodul cu pricina are o importanţă aparte. Secretarul UASCR care a "rezolvat" problema, pe numele său Nicu Ceauşescu – nimeni altul decât fiul cel mic, favoritul familiei, căruia îi era destinată "cariera" politică – descoperă că îi stă în putinţă să ia hotărâri. Ce contează că la vremea respectivă avea numai 21 de ani. Ce importantă avea faptul că nu era "resortul" lui. Important este că se poate. Descoperirea a avut mai puţină însemnătate pentru autorul său. Preocupat de misiunea politică hărăzită de familie, inconstant în sentimente şi, implicit, în susţinerea uneia sau alteia dintre echipele de fotbal (a "cochetat" şi cu FC Olt, şi cu Inter Sibiu, şi poate ar fi continuat în acelaşi stil), influenţa lui Nicu Ceauşescu în fotbalul românesc poate fi considerată, dacă e să avem în vedere "libertatea" sa de acţiune, minoră. Dar el a fost un deschizător de drumuri. În primul rând pentru fratele său mai mare, Valentin. Şi nu numai pentru el...

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 45 (334), 23 – 29 martie 1999

În memoria lui Eugen PETRESCU

Continuăm prezentarea articolelor lui Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html). Aceste articole vă permit să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală. Astăzi citiți al cincilea episod al fascinantului serial ”Ciuma roşie şi fotbalul românesc”. Prima parte o găsiți aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu-dupa.html, a 2-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam.html, a 3-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu.html, a 4-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memoria-lui-eugen-petrescu-continuam_5.html, iar a 5-a aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2021/02/in-memorialui-eugen-petrescu_6.html.

 

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (6)

Anii ’50: Deceniul dogmatic

Expresia din titlu, sintagmă creată în mediile culturale, reuşeşte să ilustreze sintetic "încremenirea" ideologică prin care s-a caracterizat prima perioadă a dominaţiei bolşevice din România, perioadă care a durat circa un deceniu. Astăzi, când examinăm chiar şi superficial (sau colateral, cum e cazul de faţă) ororile bolşevismului, este din ce în ce mai greu de explicat cum a fost posibilă o astfel de situaţie, atât este de inimaginabilă.

Dacă ceva caracterizează cel mai exact perioada dogmatică a comunismului românesc, acel ceva este tot mai accentuata distanţă între vorbe şi fapte. Conceput ca o orânduire menită să elimine "racilele" vechiului, comunismul s-a bazat întotdeauna, în afirmaţii, pe ideea de egalitate, idee pe care Ceauşescu a numit-o "echitate socialistă". Acaparând şi folosind în scop propriu idealurile de "libertate, egalitate, fraternitate" ale revoluţiei franceze de la 1789 (Hruşciov le-a completat şi cu "pacea şi munca", să fie cinci, câte colţuri avea steaua roşie), comunismul a reuşit să facă deosebire clară între ceea ce se afirma şi ceea ce se înfăptuia. Prăpastia între vorbe si fapte s-a adâncit atât de mult încât omul de rând a putut supravieţui într-o societate fundamental ostilă doar vorbind în public altfel decât gândea.

Nici lumea sportului în general, a fotbalului în special, n-a făcut excepţie. Când sportul românesc a intrat în întregime pe orbita ideologiei comuniste, sportivii au avut, o vreme, vaga senzaţie că în arenele şi pe terenurile de sport se va putea manifesta un plus de sportivitate. Iluziile au fost însă curând spulberate: competitorii nu porneau cu şanse egale. Adevărata cheie a diferenţierilor era şi a rămas starea materială a sportivilor, diferenţa faţă de trecut fiind aceea că înainte dicta banul clubului, acum dicta politicul.

Desfiinţându-se profesionismul, toţi fotbaliştii români au trecut la statutul de "amator". În plan practic, asta însemna că ei nu erau retribuiţi pentru fotbal, ci aveau un salariu la o întreprindere sau o instituţie de stat. Cum sistemul salarizării făcea deosebire între leafa unui salariat oarecare şi cea a unui, să zicem, ofiţer de M.A.I. sau de M.F.A. sau chiar a unui angajat civil, aceste diferenţe se resimţeau în câştigurile diferenţiate ale fotbaliştilor. Situaţia n-a trecut neobservată, cu atât mai mult cu cât asociaţiile sportive militare au pornit o furibundă campanie de racolare a celor mai buni sportivi, ademenindu-i cu câştiguri net superioare.

Iată ce consemnează stenograma unei şedinţe a "biroului culturii" de la Consiliul de Miniştri, desfăşurată în zilele de 12, 13 şi 14 februarie 1952. Şedinţa a fost condusă de Iosif Chişinevschi, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, şi la ea au luat parte Gheorghe Apostol – preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, Paul Cornea – din partea Uniunii Tineretului Muncitoresc, delegaţi ai altor instituţii cu atribuţii în domeniul sportului, precum şi reprezentanţi ai asociaţiilor sportive republicane.

9 mai 1950. Cuvântarea generalului Nicolae Ceauşescu cu prilejul sărbătoririi Zilei Victoriei şi Independenţei Naţionale. (Ateneul R.P.R.) (1950). Sursa: ”Fototeca online a comunismului românesc”, cota arhivistică: 2/1950.

Reprezentantul Asociaţiei sportive Casa Centrală a Armatei, un anume Nicolae Ceauşescu (nu! nu e o coincidenţă de nume, este vorba chiar de cel care avea să devină, câţiva ani mai târziu, "mult iubitul şi stimatul"), încercând să justifice racolarea lui Iosif Petschowski de la Arad: "La armată sportivii au condiţii bune şi vor să vină la noi. Oamenii au dreptul să se angajeze. Pot să rămână şi funcţionari civili. Peciovschi (chiar aşa, în textul stenogramei – nota mea, E.P.) vrea să vină la noi, noi vrem să-l luăm, omul e primit". La replica promptă a lui Chişinevschi "Cât i-aţi dat? Cât i-aţi oferit? De unde este informaţia că i s-a oferit 500.000 lei?", Ceauşescu bâiguie: "Am informaţii că C.F.R. i-a oferit 700.000". Gheorghe Enciu, secretarul colectivului sportiv Flamura roşie Arad, relatează că Petschowski ar fi declarat: "Tovarăşi, mă îmbracă căpitan şi-mi dă şi 700.000 lei ca să-mi aranjez situaţia familială".

Aurel Stoian, preşedintele Asociaţiei sportive Ştiinţa, e tranşant: "Trebuie să fim de acord că Armata şi M.A.I. au întrebuinţat metode nejuste şi neprincipiale. Este o cinste pentru un fruntaş sportiv să facă parte din cadrele Armatei, dar întrebuinţarea banilor n-o admitem".

La rândul său, Ion Păuşan, preşedintele Asociaţiei sportive Spartac, prezintă un alt caz de racolare. Într-o seară, vine o maşină la casa lui Florian: "Tovarăşe, dacă nu te prezinţi în 3 zile la serviciu eşti pedepsit. Ţi s-a dat un grad de plutonier şi dacă nu vii te arestăm". Ion Balaş, preşedintele Asociaţiei sportive Dinamo n-a putut explica acest caz.

Nici Gheorghe Niţă, preşedintele Asociaţiei sportive Flacăra, nu se lasă mai prejos: "Ivănescu a fost sprijinit că avea o situaţie grea în familie, nu avea nici cămaşă pe el. Mai târziu, colectivul i-a cumpărat un costum de haine şi palton. Acum a fost tentat şi el să se mute la C.C.A.". Surprinde intervenţia lui Nicolae Frandeş, preşedintele Asociaţiei sportive Locomotiva, care, referitor la racolajul practicat de C.C.A. şi Dinamo, a spus: "Cei care sunt împotriva lor sunt duşmanii de clasă, care antrenează şi pe muncitori. Huiduielile (din tribune – nota mea, E.P.) se datoresc şi lor".

Interesantă mi se pare o declaraţie scrisă, care se regăseşte în acelaşi dosar de arhivă (probabil a constituit material documentar pentru şedinţa respectivă), o declaraţie datată 27 octombrie 1951: “Într-una din zilele săptămânii acesteia m-am întâlnit în tramwayul 16 cu jucătorul de football Pereţ de la echipa Flacăra Bucureşti. Discutând cu el despre matchul cu echipa C.C.A., m-a întrebat “Care daţi mai mult, voi sau Armata?” şi a adăugat că acela care dă mai mult câştigă campionatul. Faţă de acesta am luat poziţie şi i-am arătat că nu este just acest fel de a privi lucrurile, după care el s-a dat jos din tramway şi astfel ne-am despărţit”.

Iosif Petschowski deja în formă militară.

Înainte de a încheia, să precizăm că sumele de bani sunt exprimate în "lei vechi", deşi la 28 ianuarie 1952 avusese loc "reforma bănească". Salariul mediu pe economie era, după reformă, de 350 lei şi, pentru că "schimbarea banilor" s-a făcut "20 lei vechi pentru 1 leu nou", "prima de instalare" propusă lui Iosif Petschowski ar fi echivalentul a circa 100 de salarii medii.

(Va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 42 (331), 2 – 8 martie 1999