понедельник, 19 июня 2017 г.



«ФОТБАЛ ХЕБДО» – ПЕРВЫЙ ПОБЕДИТЕЛЬ КУБКА ПРЕССЫ
Двадцать лет назад в Молдове состоялся первый футбольный турнир среди журналистов. Его победителем стал коллектив газеты «Фотбал Хебдо», который в финале обыграл сборную команду «Оастя Молдовей»/«Молдавские ведомости» со счётом 3:2. Решающий гол забил лучший молдавский фотожурналист Вадим Кафтанат.
8 июня 1997. Команда «Фотбал Хебдо» – первый победитель Кубка прессы Молдовы. Верхний ряд (слева направо): Андрей Бурсук, Виктор Реницэ, Максим Лопухов, Виктор Даги, Марчел Тома, Аркадий Запорожану. Нижний ряд: Вадим Кафтанат, Петру Дулуцэ, Андрей Продан, Виорел Мельниченко.
1 сентября 1996 года сборная журналистов Молдовы провела свой первый матч в истории. Её соперником были коллеги из Англии, в составе которых выделялся бывший капитан национальной сборной Терри Бутчер (в то время он был комментатором на телеканале ВВС).
1 сентября 1996. Кишинёв. Стадион «Динамо». Послематчевая фотография сборных журналистов Молдовы и Англии. В верхнем ряду шестой слева – Терри Бутчер.
Бутчер, один из лучших защитников в истории британского футбола, прославился выступая за «Ипсвич Таун» с которым выиграл Кубок УЕФА 1981 года, «Глазго Рейнджерс» в составе которого стал 4-кратным чемпионом Шотландии и 4-кратным обладателем Кубка шотландской лиги, а также за сборную Англии, за которую сыграл 77 матчей, приняв участие в трёх чемпионатах мира (1982, 1986 и 1990 гг.).
В наши дни, говоря о Терри Бутчере, многие вспоминают отборочный матч ЧМ-1990, в котором Англия играла на выезде со Швецией. Тогда Терри получил травму головы, и, несмотря на уговоры врачей, отказался от замены. После того как ему наложили швы, защитник вернулся на поле. Но после очередного верхового единоборства мощное кровотечение окрасило в красный цвет всю его футболку. Всё же капитан не покинул поле и играл до конца матча закончившегося вничью – 0:0.
6 сентября 1989. Стокгольм. Терри Бутчер после матча с командой Швеции. Не зря про Терри говорили, что заставить его уйти с поля могла только смерть.
Не удивительно, что на кишинёвском стадионе «Динамо» гости одержали убедительную победу со счётом 6:3. После игры в газете «Фотбал Хебдо» под заголовком «Англичане уехали из Кишинёва с тремя победами» была опубликована короткая заметка об этой встрече: «В промежутке между матчами на уровне молодёжной и первой сборных Молдовы и Англии, выигранных гостями соответственно 2:0 и 3:0, на стадионе «Динамо» встретились спортивные журналисты. И тут родоначальники футбола были сильнее. Английские журналисты, в составе которых выступал капитан сборной Англии на ЧМ-90 в Италии Терри Бутчер, комментирующий сейчас футбольные матчи на ВВС, победили 6:3. Три гола сборной Молдовы забили Мирослав Примович («Сэптэмына»), Эдуард Чобану («Молдавские ведомости») и Андрей Продан («Фотбал Хебдо»)».
Заметка из газеты «Фотбал Хебдо» №34 (156) за сентябрь 1996, где сообщается о матче между сборными журналистов Молдовы и Англии.
Идея проведения первого Кубка прессы в Молдове принадлежала тогдашнему главному редактору газеты «Фотбал Хебдо» а ныне известному футбольному агенту Аркадию Запорожану.
С Кубком УЕФА-2009. Аркадий Запорожану с тренерами донецкого «Шахтёра» Мирчей Луческу и Александром Спиридоном.
Принять участие в турнире изъявили желание восемь команд, которые после жеребьёвки были распределены на две группы.
В первую группу попали коллектив информационного агентства «БАСА пресс», объединённой команды «Оастя Молдовей»/«Молдавские ведомости», газеты «Флукс» и выступающая вне конкурса команда артистов эстрады и народной музыки.
Во второй группе выступали представители трёх газет («Молодёжь Молдовы», «Сэптэмына», «Фотбал Хебдо») и коллектив национального Телевидения и радиовещания.
Первые две команды выходили в полуфинал. Победители играли в решающей встрече, проигравшие встречались в матче за 3-е место. Также проводились игры за 5-6-е и 7-8-е места.
Турнир, дебютировавший в воскресенье, 18 мая 1997 года, был приурочен к пятилетней годовщине создания газеты «Фотбал Хебдо». Соревнования проводились на мини-площадке ныне разрушенного Республиканского стадиона и, неожиданно, собрали довольно много публики. В первый день за играми наблюдало примерно 300 зрителей. Как писал корреспондент «ФХ»: «Больше зрителей, чем на некоторых матчах Национального дивизиона, смогли понаблюдать за тем, как журналисты выясняют отношения между собой на футбольной площадке».
18 мая 1997. Матч между командами «Молодёжь Молдовы» и «Фотбал Хебдо», закончившийся вничью – 1:1. Слева направо: Андрей Мардарь, Андрей Продан и Виктор Даги.
По именам турнир тоже был довольно представительным. Например, за «Молодёжь Молдовы» играли Константин Старыш, Сергей Чуриков, Андрей Коваленко, Владимир Лорченков, Александр Раковицэ, Андрей Мардарь и Игорь Волницкий, за «Телерадио» – Леонид Истрати, Николай Пырнэу и Раду Браду, за «БАСА пресс» – её основатель и генеральный директор Валерий Реницэ (кстати, в молодости выступавший за «Политехник» Кишинёв и «Рапид» Карпинены), Фидел Галайко, Василий Ботнару, Юлиан Берку, Андрей Чиботару, Аурел Стратан, за «Сэптэмыну» – Мирослав Примович и Всеволод Черней, за «Флукс» – Виктор Ворническу, за сборную «Оастя Молдовей»/«Молдавские ведомости» – Валерий Русу, Ион Вулпе, Марчел Стратон, Эдуард Чобану и Санду Греку, а за команду артистов – Арсений Ботнару, Александр Вдовиченко (в игре группового турнира с командой «Флукс» записал на свой счёт 5 мячей) и Анатолий Рошкован.
В финальном матче, который состоялся в воскресенье, 8 июня, встретились команды «Оастя Молдовей»/«Молдавские ведомости» и «Фотбал Хебдо». До этой игры «ОМ»/«МВ» оставалась единственной командой выигравшей все свои матчи, и имея великолепную разницу забитых и пропущенных мячей – 29:10. Но решающую встречу, они проиграли… 
Сборная команда «Оастя Молдовей»/«Молдавские ведомости» – финалист первого турнира Кубка прессы. Верхний ряд (слева направо): Ион Вулпе, Валерий Русу, Марчел Стратон. Нижний ряд: Александр Греку, Эдуард Чобану, Виталий Дьякону.
Основное время закончилось вничью – 2:2 (голы забили Валерий Русу и Эдуард Чобану – у «ОМ»/«МВ», Виктор Реницэ и Виктор Даги – у «ФХ»). Победный гол в дополнительное время хлёстким ударом из-за пределов штрафной площадки забил фотокорреспондент «Фотбал Хебдо» Вадим Кафтанат.
Многие, наверное, не знают, но Вадим учился в Республиканской школе-интернате спортивного профиля в Кишинёве и играл в футбол в одной команде с Игорем Добровольским, Эмилем Карасом, Иваном Табановым... К сожалению, тяжелая травма помешала ему стать хорошим футболистом. Вышло так, что он стал спортивным фотожурналистом. И не просто фотожурналистом, а, по моему мнению, лучшим в Молдове, настоящим Мастером своего дела. Возможно, 8 июня 1997 года судьба хоть как-то вознаградил Вадима за то, что когда-то он получил ту злополучную травму…
8 июня 1997. Церемония награждения первого Кубка прессы по футболу. Футболист кишинёвского «Зимбру» Борис Чеботарь вручает главный приз директору газеты «Фотбал Хебдо» Андрею Бурсуку.
Менеджер кишинёвского филиала компании «Coca-Cola» Вероника Русу вручает приз компании Андрею Бурсуку.
Главный редактор газеты «Фотбал Хебдо» Аркадий Запорожану вручает приз за второе место капитану команды «ОМ»/«МВ» Валерию Русу.
Вице-президент фирмы «Gesta» Геннадий Полетаев вручает приз (удочку «DAM») лучшему бомбардиру турнира Валерию Русу.
Третье место на первом Кубке прессы заняла команда газеты «Молодёжь Молдовы». Далее места распределились следующим образом: 4 – «Флукс», 5 – «Телерадио», 6 – «БАСА пресс», 7 – «Сэптэмына».
Лучшим игроком турнира был признан Виктор Даги («ФХ»), а лучшим бомбардиром стал главный редактор газеты «Оастя Молдовей» Валерий Русу, который отличился 12 раз (он же установил рекорд турнира – в полуфинальном матче с командой «Молодёжь Молдовы» забил 6 мячей).
Первая страница газеты «Фотбал Хебдо» №23 (196) за 10-16 июня 1997.
Остальных индивидуальных призов (некоторые из них имели юмористический оттенок) были удостоены: Сергей Тестимицану («Артисты») – лучший вратарь; Андрей Бурсук («Фотбал Хебдо») – самый возрастной игрок; «Сэптэмына» – самая возрастная команда; «БАСА пресс» – за лучшую зрительскую поддержку; Филипп Ефтоде («Флукс») – самый тяжёловесный игрок; Владимир Лорченков («Молодёжь Молдовы») – самый легковесный игрок; Николай Пырнэу («Телерадио») – самый высокий игрок; Сергей Чуриков («Молодёжь Молдовы») – самый невысокий игрок; Всеволод Черней («Сэптэмына») – самый «бородатый» игрок; «Молодёжь Молдовы» – приз за лучшее освещение данных соревнований.
Вот таким выдался первый Кубок прессы по футболу…
Андрей ПРОДАН

вторник, 6 июня 2017 г.



DUMITRU COVAL – PRIMUL ZIARIST MOLDOVEAN ACREDITAT LA OLIMPIADĂ
Astăzi, 6 iunie, Dumitru Coval, publicist, scriitor, istoric şi critic literar, cercetător al jurnalismului, doctor habilitat, profesor universitar ar fi împlinit 78 de ani. Ceva timp în urmă am scris despre ziaristul Ivan Josul, primul reprezentant al Moldovei care în 1958 a fost prezent la un turneu final al Campionatului Mondial de fotbal (http://andron-prodan.blogspot.md/2015/06/normal-0-false-false-false_4.html?spref=fb). Dumitru Coval este primul ziarist moldovean acreditat la o ediţie a Jocurilor Olimpice (http://andron-prodan.blogspot.md/2015/07/normal-0-false-false-false.html?spref=fb). Se întâmpla cu 45 de ani în urmă, în 1972, la Olimpiada de la Munchen (RF Germania).
Dumitru Coval s-a născut la 6 iunie 1939 în satul Sânger, judeţul Hotin, România (astăzi – Jilovka, regiunea Cernăuţi, Ucraina). A fost primul copil în familia învăţătorilor Agafia şi Vasile Coval. Mama era profesoară în clasele primare, iar tata preda geografia. Părinţii i-au oferit lui Dumitru şi celorlalţi copii ai lor (Valeriu, Eugeniu, Tatiana şi Andrei) o educaţie deosebită şi tot ceea ce este mai bun în viaţă. Nu întâmplător toţi au obţinut studii superioare, Dumitru a devenit doctor habilitat în filologie, iar Andrei – doctor în fizică.
5 aprilie 1962. Chişinău. Fraţii Coval (de la stânga la dreapta): Valeriu, Eugeniu, Tatiana, Dumitru şi Andrei. Foto din arhiva privată a familiei Coval.
Anul 1977. La aniversarea de 70 de ani a lui Vasile Coval a fost prezentă practic toată familia. Rândul de sus (de la stânga la dreapta): soţii Coval – Andrei şi Alexandra; Valeriu şi Galina; Eleonora şi Dumitru; Maria şi Eugeniu. Rândul de mijloc: Tatiana Coval-Corduneanu; Olga Tcaciuc (mama Eleonorei); Agafia Coval; Aurica (fiica lui Eugeniu); Vasile Coval; Nicolae Tcaciuc (tata Eleonorei). Rîndul de jos: Andrei (fiul lui Valeriu), Rodica (fiica Tatianei), Marina (fiica lui Valeriu) şi Anatol (fiul lui Dumitru). Foto din arhiva privată a familiei Coval.
De mici copii au fost pasionaţi şi de sport. Dumitru şi Andrei au practicat luptele, Eugeniu şi Tatiana (ambii – medici) – ciclismul şi gimnastca, iar Valeriu (fizician) este pasionat de şah.
Dumitru Coval a simţit că are harul de a scri. Deja la începutul anilor 50 semnează în ziarul „Bucovina sovietică” diverse crochiuri şi relatări, apoi şi proze scurte. După ce în 1956 a absolvit cu medalie de argint şcoala medie moldovenească în satul Mămăliga (raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi), devine student la Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Filologie, secţia de limbă şi literatură modovenească.
Învăţând la Universitate Dumitru Coval a început să practice luptele libere la nivel profesionist (Este interesant că a îmbrăţişat şi alte genuri de sport. Spre exemplu, în 1961 a fost campion al Spartachiadei Universităţii la jocul de dame). Avea parametrii antropologici ideali pentru un atlet: înălţimea 180 cm, greutatea 80 kg.
Paralel cu ziaristica, Dumitru Coval a practicat şi sportul de performanţă, fiind membru al selecţionatei RSS Moldoveneşti la lupte libere. Foto din arhiva privată a familiei Coval.
Apărând culorile Asociaţiei sportive Moldova, a participat la diverse competiţii de nivel republican şi unional. A fost campion şi premiant al campionatului RSS Moldoveneşti, a oraşului Chişinău, a Spartachiadei universitare, a Asociaţiei sportive Moldova, a Cupei Ivan Zaikin. A participat la Jocurile studenţeşti unionale, Jocurile studenţeşti din RSS Ucraineană, campionatul open al RSS Bielorusă.
Cel mai reuşit pe plan sportiv a fost anul 1963 când a câştigat medalia de bronz la Spartachida RSS Moldoveneşti şi la campionatul open al Asociaţiei sportive Dinamo de la Riga (Letonia). Tot în acel an pentru performanţele obţinute s-a învrednicit de înalta distincţie de Maestru al sportului din URSS. După încheierea carierei sportive (1967) a fost o perioadă de timp şi arbitru la diferite turnee de lupte libere şi lupta trânta.
În 1963, Dumitru Coval s-a învrednicit de înalta distincţie de Maestru al sportului din URSS.
Din amintirile soţiei lui Dumitru Coval, Eleonora, fostă profesoară la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Chişinău: „Pe lângă multele sale calităţi şi preocupări profesionale, Dumitru a fost şi un reputat sportiv de performanţă, practicând luptele libere. Pe acest făgaş s-a afirmat ca unul dintre cei mai înzestraţi şi talentaţi luptători, devenind Maestru în sport, performanţă care nu i s-a dat deloc uşor. Antrenamentele istovitoare, competiţiile obositoare, dar şi victoriile strălucite obţinute pe covorul de luptă i-au întărit nu numai muşchii, dar şi caracterul, toate acestea conturându-i inconfundabila-i personalitate, unică în felul ei, el fiind capabil în cel mai fericit mod să îmbine sportul cu ştiinţa academică şi cu munca didactică”.
Luptele au fost marea pasiune a lui Dumitru, – îşi aminteşte fratele Andrei Coval. – Cu ele sunt legate şi unele situaţii hazlii din viaţă. Chiar în ziua când trebuia să se căsătorească a participat la o competiţie sportivă. Astfel, când a apărut la Oficiul Stării Civile avea o vânătaie sub ochi, „obţinută” la întrecerile desfăşurate dimineaţa... Lucrând deja la ziarul „Moldova Socialistă” deseori avea deplasări în satele şi raioanele republicii. Şi iată că la una din aceste deplasări a nimerit la o sărbătoare sportivă. A hotărât să participe la concursul de lupta trântă, unde în finală a obţinut victoria asupra celui mai voinic om al satului, un fierar. După competiţii acesta se mira cum de el, cel care poate să îndoaie o potcoavă, a fost învins de un ziarist.... Dumitru a participat şi la diferite competiţii de rang unional. Tare nu-i mai plăcea să lupte cu gruzinii. „În timpul luptei aceştea deseori încearcă să te muşte pe furiş, când nu vede arbitrul”, îmi mărturisea fratele”.
Ion Stici, jurnalist, colegul şi prietenul lui Dumitru Coval: „Îmi plăcea că simultan cu acel mare volum de muncă în cadrul redacţiei [ziarului „Moldova socialistă”], şeful mai reuşea să se ocupe intens cu sportul. Ba mai mult, am fost suporterul, mai drept eram fanul său la unele competiţii, chiar dacă se lupta cu unii amici ai mei – în cazul confruntărilor, să zicem, cu viitorul academician Gheorghe Ghidirim de la Medicină, ori cu un consătean al meu, fost coleg de şcoală, Andrei Chetraru, devenit apoi colonel în Armata Sovietică. „Acest Chetraru al tău e foarte chetros, cu greu l-am pus pe omoplaţi!”, mi-a spus odată Dumitru Coval. [...] Nimeni nu ştia cum, când reuşea să se antreneze, căci pe toate le reuşea. Am impresia că nimeni nu a observat nici când a selectat, adunat materiale pentru prima sa teză ştiinţifică. Îi plăcea să-şi pună colegii în faţa faptului săvârşit. Şi atât!”.
Constantin Popovici, istoric şi crituc literar, scria în 1989 în ziarul „Viaţa satului”: „Acum un sfert de veac în urmă am avut fericitul prilej de a întâlni un tânăr simpatic, smead cu postură de atlet, vorbăreţ şi optimist la infinit. Câştigându-mi simpatia prin caracterul deschis şi altruism inocent, el, în acelaşi, timp, m-a frapat printr-o dragoste aproape necumpănită faţă de literatură şi, concomitent, cât ar părea de paradoxal, faţă de sport. Această îngemănare de predilecţii, la prima vedere nefirească, cu timpul ne-a îmblânzit întru perceperea ei astfel, încât nu ne-a mai mirat, când amândouă şi-au găsit apoi o frumoasă autoexprimare într-un serial de lucrări publicate”.
O mică parte din diplomele obţinute de Dumitru Coval în calitate de sportiv de performanţă.
De menţionat, că mulţi oameni de ştiinţă din Moldova au tangenţă cu sportul de performanţă. Să-i amintesc doar pe medicii-academicieni Gheorghe Ghidirim, Valeriu Rudic (http://moldova-suverana.md/article/zece-curiozitati-din-biografia-academicianului-valeriu-rudic-savantul-cu-performante-sportive_17009), doctorul habilitat în filologie Dumitru Coval, care au practicat la nivel profesionist luptele libere, doctorul în ştiinţe agricole Gheorghe Şuşu, care a fost campion al RSS Moldoveneşti la fotbal (http://andron-prodan.blogspot.md/2016/07/normal-0-false-false-false_9.html?spref=fb), doctorul în ştiinţe istorice Octavian Ţâcu, care a participat la Jocurile Olimpice din 1996 de la Atlanta (SUA), făcând parte din selecţionata Moldovei de box.
Competiţia Institutului de Stat de Medicină din Chişinău, câştigător – Valeriu Rudic, Arbitru – viitorul academician Gheorghe Ghidirim. Foto din arhiva privată a acad. V. Rudic.
Sportul i-a oferit prilej lui Dumitru Coval să facă cunoştinţă cu mari personalităţi din domeniu. Una din aceste legendele a fost belarusul Alexandr Medved (triplu campion olimpic în trei categorii de greutate diferite, în 2005 desemnat cel mai bun luptător de stil liber din istorie). În cartea „Aur olimpic”, dedicată Jocurilor Olimpice din 1972, Dumitru Coval scria: „Cu stegarul echipei sovietice – căpitanul luptătorilor noştri de stil liber Alexandr Medved – ne cunoaştem de zece ani. În primăvara anului 1963 am avut ocazia să fim împreună timp de o lună de zile într-o tabără sportivă de întremare. De atunci soarta ne-a hărăzit să ne vedem la diferite competiţii de rang unional disputate la Moscova, Tbilisi, Kiev, Minsk, Tallinn, Doneţk şi alte oraşe.
Şi la fiecare întâlnire descopeream noi calităţi, aflam noi amănunte din biografia sportivă a acestui tânăr din Minsk, care s-a manifestat ca unul din cei mai merituoşi atleţi ai contemporaneităţii. Evoluând în categoria supergrea, el a reuşit să dezmintă axioma că aici pot să domine numai adevăraţii giganţi. Am admirat în repetate rânduri, cum Alexandr, luptător cu fugura de baschetbalist (înălţimea 190 cm, greutatea 108 kg), folosind reacţia şi tehnica sa impecabilă, reuşea să-i răpună cu o uşurinţă uimitoare pe atleţi mult mai masivi, care cântăreau 150-160 kilograme.
Anul 1972. Jocurile Olimpice de la Munchen. Două legende ale luptelor libere: campionul olimpic Alexandr Medved (în dreapta imaginii) şi americanul Chris Taylor, medaliat cu bronz. Foto RIA Novosti/Iuri Somov.
Cartea de vizită a lui Medved ar face cinste celor mai celebri campioni la această probă din orice epocă, inclusiv unor aşa voinici legendari, cum au fost pe timpuri în Rusia Ivan Poddubnîi şi Ivan Zaikin. Atletul din capitala Bielorusiei a câştigat de zece ori campionatele ţării, de şapte ori – campionatele mondiale, a fost triumfătorul Olimpiadelor din Tokyo şi Ciudad de Mexico. În cinstea lui la Minsk în fiecare toamnă se dispută de acum al cincilea an la rând un concurs internaţional al luptătorilor de stil liber.
În ajunul Olimpiadei de la Munchen Medved a declarat oficial că aceasta este ultima întrecere în biografia s-a sportivă – „cântecul lui de lebădă”. Abia mai târziu noi am aflat că medicii i-au interzis în genere vestitului atlet să participe la competiţii în anul olimpic. El n-a apărut pe covorul de luptă în timpul campionatului ţării...
În cele din urmă ei au cedat insistentelor cereri ale lui Alexandr şi l-au admis la cantonamentul selecţionatei olimpice a ţării noastre”.
În continuare autorul cu lux de amănunte descrie cum Alexandr Medved devine pentru a treia campion olimpic...
...Dar să revenim la biografia plină de evenimente a lui Dumitru Coval. Încă fiind student în anul IV (1960), el a fost angajat colaborator la cotidianul „Moldova socialistă” (în prezent – „Moldova Suverană”). După absolvirea Universităţii şi până în 1972, activează în calitate de corespondent, colaborator literar, şef de secţie, apoi membru al colegiului redacţional al acestui ziar.
În anul 1962 este primit în rândurile Uniunii Jurnaliştilor din Moldova, iar peste zece ani devine membru al Comitetului de conducere al UJM. Puţin mai devreme, în 1969, este ales preşedinte al Federaţiei jurnaliştilor sportivi din Moldova (această funcţie avea s-o deţină mai mult de 15 ani). A demonstrat că este şi un bun conducător, fiind menţionat pentru buna organizare şi promovare a ediţiei a III-a a Jocurilor unionale pentru sportivii de la sate (1978), ediţiei a VII-a a Spartachiadei popoarelor din URSS (1979), ediţiei a XXII-a a Jocurilor Olimpice de la Moscova (1980).
Diplomele obţinute de Dumitru Coval în calitate de organizator al mişcării sportive.
Sportiv de performanţă în tinereţe, – scria în 2004 ziaristul Mihai Lescu, doctor, conferenţiar universitar, – Dumitru Coval ca nimeni altul cunoaşte în subtilitate tainele diverselor probe sportive, simţind mereu bucuria succeselor în domeniu, dar şi amărăciunea înfrângerilor. El a relatat în materiale de diverse genuri despre nenumărate competiţii sportive din ţară şi de peste hotarele ei”.
În 1972, Dumitru Coval devine primul ziarist moldovean prezent la Jocurile Olimpice. Astfel, în numărul celor circa 4.000 de jurnalişti din peste 140 de ţări ale lumii, acreditaţi în Centrul de presă al celei de-a XX-a ediţii a Olimpiadei de la Munchen (RF Germnaia), peste 80 de jurnalişti reprezentau gazete, reviste, agenţii de prersă, radioul şi televiziunea din URSS (detaşamentul sovietic a fost unul din cele mai impunătoare din punct de vedere numeric). Printre ei s-a aflat şi Dumitru Coval, corespondent special al gazetei „Moldova socialistă”.
Anul 1972. Un grup de jurnalişti sovietici acreditaţi la JO de la Munchen în timpul întâlnirii focului olimpic pe una din peţele capitalei bavareze. Primul din dreapta – Dumitru Coval.
Au urmat Jocurile Olimpice de la Montreal (Canada) din 1976 şi Moscova (URSS) din 1980.
După fiecare ediţie a Olimpiadei la care a fost prezent, Dumitru Coval a scris câte o carte: „Aur olimpic” (1973), „Popas pe meridianul olimpic” (1978) şi „Ora olimpică a Moscovei” (1982). Toate aceste cărţi prezintă şi astăzi un interes deosebit pentru amatorii sportului şi olimpismului.
De la trei ediţii ale Jocurilor Olimpice de vară disputate consecutiv la Munchen (1972), Montreal (1976) şi Moscova (1980) Dumitru Coval se întoarce cu trei cărţi de publicistică apărute la editura „Cartea Moldovenească”.
Din amintirile Eleonorei Coval: „Specializându-se, în particular, în tematica sportivă, Dumitru Coval s-a remarcat drept unul dintre cei mai înzestraţi şi prolifici jurnalişti-sportivi din Moldova, fiind acreditat la trei Olimpiade – de la Munchen, de la Montreal şi de la Moscova. Când revenea acasă era încărcat ca o albină cu tot felul de suvenire şi obiecte destinate copiilor, rudelor, prietenilor. Dar cele mai valoroase pentru el erau impresiile culese la acele mari jocuri. Toate acestea mai apoi şi-au aflat locul în cunoscutele sale cronici sportive adunate în cărţile, care, în scurt timp, au devenit adevărate rarităţi bibliografice: „Aur olimpic”, „Popas pe meridianul olimpic”, „Cele cinci culori ale Olimpiadei”, „Ora olimpică a Moscovei”, „Culorile spectrului olimpic””.
Făcea la mod practic sport de performanţă, – scrie Ion Stici, – dar şi cu multă dăruire oglindea în ziar [„Moldova socialistă”] tematica sportivă. Aici se are în vedere nu doar dimensiunea republicană, ci şi cea universală – a participat la Olimpiade sportive, a lansat cărţi despre acele evenimente cu rezonanţă mondială. A fost primul care a scris „Aur olimpic” – după el au apărut unele volume de la alte Olimpiade, semnate de Efim Josanu, Ion Robu etc. Dar Dumitru Coval a fost acel care a deschis drumul...”.
Încă un episod din viaţa lui Dumitru Coval merită o atenţie deosebită. În 1968 el a fost mobilizat şi trimis în cadrul unei unităţi militare a Armatei Sovietice în Cehoslovacia. Astfel, în noaptea de 20 spre 21 august, 2.000 de tancuri sovietice şi 200.000 de trupe din URSS, Bulgaria, Polonia, Ungaria şi RD Germană, au invadat Cehoslovacia pentru a pune capăt refomelor democratice iniţiate de autorităţile locale şi cunoscute sub denumirea „Primăvara de la Praga”.
Eleonora şi Dumitru Coval alături de copiii Angela şi Anatol. Foto din arhiva privată a familiei Coval.
Eleonora Coval: „Una din deplasări mi s-a părut lungă cât o viaţă, această deplasare pricinuindu-mi multe nelinişti şi nopţi nedormite. Ea a durat mai mult de trei luni, după care, slavă Domnului, Dumitru s-a întors acasă viu şi nevătămat. Vorba e că dânsul a fost mobilizat în vara anului 1968 şi trimis cu trupele fostei Armate Sovietice în Cehoslovacia, acele evenimente rămânând în istorie prin scurta şi laconica frază „Evenimentele din Cehoslovacia”. Dar şi acolo, în scurtele clipe de răgaz ofiţerul Dumitru Coval nu irosea timpul, îşi făcea zilnic notiţe într-un jurnal intim. Îl păstrez şi astăzi cu mare grijă, deoarece el prezintă un document viu despre cele întâmplate acolo, pe pământ străin, descriindu-se multe cumpene prin care i-a fost dat să treacă împreună cu camarazii săi de arme – ostaş chemat la datorie, în paginile acestui jurnal sunt reflectate şi relaţiile superiorilor cu subalternii, şi dorul de casă, de soţie, de fetiţa lui dragă Angela, dar şi regretul că evenimentele neaşteptate l-au rupt atunci de la teza de doctor, pe care urma s-o ducă la bun sfârşit. Acest caiet reprezintă, de fapt, un document care ar putea fi denumit o povestire-mărturisire, îmbrăcată în haina unor cuvinte-imagini care nu pot să nu te emoţioneze. Recitindu-le, am senzaţia că-i aud paşii alături de mine în odaie, că-i simt respiraţia şi atingerea braţelor sale”.
În timpul evenimentelor din Cehoslovacia Dumitru Coval a fost mobilizat în Armata Sovietică şi trimis spre Praga. Mai târziu el a povestit ce s-a întâmplat, totuşi, în realitate. Foto din arhiva privată a familiei Coval.
Ulterior Dumitru Coval a povestit ce s-a întâmplat, totuşi, în realitate. În 1991, în revista „Moldova” a fost publicată schiţa intitulată „O filă de istorie: august-68: Cronica unei campanii [în Cehoslovacia] neîncununate de lauri”.
În 1970 Dumitru Coval susţine teza de doctor în ştiinţe filologice şi devine lector superior, docent la catedra de jurnalistică a Universităţii de Stat din Chişinău. Apropo, după cum susţine, pe merit, Mihai Lescu: „Dumitru Coval este considerat pe drept cuvânt părintele-fondator al actualei Facultăţi de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la USM, ale cărei temelii au fost puse la sfârşitul anilor ’60, încadrându-se plenar în munca de instruire a viitorilor jurnalişti”.
Anul 1980. Profesorii de la USM la o competiţie de volei. Dumitru Coval – primul din stânga. Foto din arhiva privată a familiei Coval.
În perioadă anilor 1973-1980 Dumitru Coval a îndeplinit funcţia de consilier pentru învăţământ, ştiinţă şi cultură în aparatul Guvernului RSS Moldoveneşti, după care revine la munca pedagogică şi ştiinţifică. Este conferenţiar la catedra de jurnalistică a Universităţii de Stat din Chişinău. Din anul 1980 devine membru al Uniunii Scriitorilor din RSSM. În perioada 1986-1992 este decan al Facultăţii de Jurnalistică a USM şi membru al Senatului Universităţii.
Fraţii Dumitru şi Andrei Coval. Primul – doctor habilitat în filologie, iar al doilea – doctor în fizică.
În 1987 susţine la Universitatea din Leningrad (azi – Sankt-Petersburg) teza de doctor habilitat cu titlul „Publicaţiile periodice şi procesul literar în Principatul Moldovei şi Basarabia”. În 1988 a fost ales prin concurs şef al Catedrei de Teorie şi Practică a presei (funcţie pe care a deţinut-o până în 2003). Tot din acest an devine membru al Consiliului specializat pentru conferirea titlului de doctor în filologie pe lângă Institutul de Istorie şi Teorie a Literaturii al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. În 1990 i se conferă titlul de profesor universitar. A desfăşurat stagiuni ştiinţifice şi didactice la catedrele de jurnalism şi de literatură ale universităţilor din Moscova, Sankt-Petersburg, Kiev, Roma şi Madrid. A fost conducător ştiinţific la mai multe teze de doctorat. Pentru muncă prodigioasă în 1996 a fost decorat cu „Ordinul Republicii”, cea mai înaltă distincţie de stat a Republicii Moldova.
Dumitru Coval a încetat din viaţă la 2 august 2005, fiind înmormântat la cimitirul Central din Chişinău.
În „palmaresul” lui găsim 36 de monografii, manuale, studii, culegeri de publicistică, eseuri şi portrete literare, broşuri instructiv-didactice şi peste 300 de articole şi recenzii, publicate în diferite culegeri tematice, reviste săptămânale, ziare, enciclopedii, culegeri de teze ale referatelor şi comunicărilor la diferite conferinţe ştiinţifice. Pentru consemnarea meritelor sale pe tărâmul pedagogic şi ştiinţific, Aula 421 a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării USM poartă actualmente numele lui Dumitru Coval, care este considerat, pe merit, unul din părinţii-fondatori ai învăţământului jurnalistic din Republica Moldova.
Andrei PRODAN