În memoria lui Eugen PETRESCU

Astăzi, 17 noiembrie, naționala Moldovei va întâlni Albania într-o partidă decisivă din cadrul preliminariilor Campionatului European 2024. Vă propunem un articol scris în primăvara anului 1995 de Eugen PETRESCU, reputat ziarist, statistician şi istoric de fotbal (https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/inmemoriam.html), în care autorul prezintă adversara noastră de astăzi. După cum am menționat nu o singură dată articolele lui Eugen Petrescu vă vor permite să vă lărgiţi atât cultura fotbalistică, cât şi cultura generală.

URMAŞII LUI SKANDERBEU SE LUPTĂ ȘI DE-A FOTBALUL

Albania nu e o mare forţă. Nu e o forţă nici în fotbal. Dar este un adversar demn de respect. Şi pentru a-l putea respecta, e necesar să-l cunoaştem.

Ţara

Pământurile natale ale albanezilor, situate în sud-vestul Peninsulei Balcanice, seamănă cu un amfiteatru. Imaginaţi-vă o carapace de scoică cu căucul în sus, cu marginile înalte orientate spre răsărit, dar şi spre miaza-noapte şi spre miază-zi, şi cu marginea joasă înclinată spre apus.

Aşa arată tărâmurile Albaniei, cu munţi înalţi, urcând până la 2.751 de metri (vârful Korab, la graniţa cu Macedonia), dar şi cu câmpie, e drept – îngustă (lăţimea maximă abia atinge 60 de kilometri). Râurile sunt scurte, dar bogate, ceea ce le conferă un apreciabil potenţial energetic, deşi debitul apelor curgătoare se datoreşte în principal precipitaţiilor bogate (atingind 2.800 de litri pe metru pătrat, anual).

În ansamblu, Albania poate fi apreciată ca o ţară muntoasă, poate pentru că patru cincimi din suprafaţa sa este situată la peste 500 de metri altitudine.

Clima este în general mediteraneană, cu influenţe continentale în zonele de munte în aceste condiţii, pe pământul Albaniei cresc și lămâi sau măslini, dar şi stejari sau fagi.

Suprafaţa Albaniei este de 28.748 de kilometri pătrati, deci Republica Moldova este mai mare cu o şesime decât Alabania.

 

Oamenii

Albanezii (şchipetarii – cum îşi zic ei înşişi) sunt un popor aparte. Ei nu fac parte nici din marea familie a popoarelor latine, nici din cea a popoarelor slave (evident nici din cea a popoarelor germanice).

Naşterea poporului albanez s-a petrecut în primul mileniu de după Hristos, având ca suport vechi populaţii ilirice pe care s-au grefat influenţe ale culturilor trace, romane, elene şi chiar slave. Dar substratul de bază fiind viguros, caracteristicile poporului albanez sunt clar diferite de cele ale popoarelor vecine sau cu care a venit în contact.

Populaţia Albaniei este de circa 3,3 milioane de locuitori, în majoritate (98%) albanezi. Minorităţile sunt alcătuite din greci, turci, macedoneni (slavi), aromâni (macedoromâni). Doi locuitori din trei trăiesc în sate. Mari aglomeraţii urbane nu sunt în Albania. Cel mai mare oraş, capitala Tirana, nu are nici măcar un sfert de milion de locuitori, iar celelalte oraşe „mari” (Durres, Elbasan, Shkodra, Vlora) au mai puţin de 100.000 de locuitori.

Numeroşi albanezi vieţuiesc în afara Albaniei. Majoritatea lor sunt albanezi ale căror meleaguri de baştină n-au intrat în componenţa statului albanez. O numeroasă comunitate albaneză se află în provincia Kosovo din Republica iugoslavă Serbia, unde alcătuiesc, în unele zone, majoritatea relativă a populaţiei. Alte comunităţi albaneze se găsesc în Grecia, în Macedonia, în Italia. La acestea trebuie adăugate comunităţi albaneze constituite din emigranţi, existente în multe ţări ale Europei.

 

Vremurile

Primele formaţiuni statale ale albanezilor apar în secolul al XII-lea. În faţa expansiunii Imperiului Otoman în Europa, în primul rând în Peninsula Balcanică, începută în anul 1389, albanezii opun o dârză rezistenţă, care cunoaşte apogeul în perioada 1443-1468, sub domnia lui Gjorgj Kastrioti, zis Skanderbeu. Pentru albanezi, Skanderbeu este eroul luptei pentru libertate, tot aşa cum pentru românii-moldoveni este Ştefan cel Mare, cu care a fost contemporan.

După căderea ultimei rezistenţe albaneze la 1479, Albania devine, pentru mai bine de patru veacuri, o provincie a Imperiului Otoman, supusă religiei mahomedane. Cu toate că populaţia albaneză a adoptat, în parte, islamismul, poporul albanez nu s-a stins ca neam. El va renaşte în primii ani ai veacului nostru, când – în 1912 – Albania îşi obţine independenţa de stat.

Viaţa politică din următoarele decenii este dominată de Ahmed Zogu, care ocupă funcţiile de prim-ministru (1912-1925), preşedinte al republicii (1925-1929), iar în 1929 se proclamă rege. Treptat, Albania intră sub influenţa puternicului vecin de peste mare, Italia, care o anexează în anul 1939. Împotriva dominaţiei străine (ocupaţia italiană este, în 1943, înlocuită cu cea germană) se naşte o vigurosă mişcare de rezistenţă.

După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, statul albanez renaşte, dar cade sub dictatura comunistă a lui Enver Hoxha (se pronunţă Hodja), una dintre cele mai dure dictaturi roşii. Astfel, de exemplu, Albania este declarată de Hoxha (în 1967) „stat ateu”, toate lăcaşurile de cult, fie creştine, fie musulmane, sunt închise.

Sub presiunea evenimentelor din 1989-1990, Albania începe să parcurgă şi ea un proces de normalizare şi democratizare, proces aflat în plină desfăşurare şi în prezent.

 

Fotbalul

Jocul de-a „mingea cu piciorul” apare în Albania, ca mai peste tot în această parte a Europei, în primele decenii ale veacului nostru. Principalele căi de „intrare” a fotbalului în Albania par să fi fost porturile la Marea Adriatică, deşi influenţe iugoslave sau greceşti nu sunt de neglijat.

Dezvoltarea fotbalului albanez nu este spectaculoasă, federaţia ia fiinţă abia în anul 1930, debutul oficial al echipei naţionale fiind întârziat de împrejurările politice nefavorabile, astfel că primul meci al naţionalei albaneze se înregistrează abia la 7 octombrie 1946, la Tirana, 2-3 cu Iugoslavia. Între timp, în perioada 1929-1936, avuseseră loc şase ediţii ale campionatului naţional.

Vechiul logo al Federației albaneze de fotbal.

După 1946, fotbalul albanez s-a consolidat. Regimul comunist a acordat, ca peste tot, o atenţie deosebită sportului, inclusiv fotbalului, ca formă eficace de propagandă. E drept că întrecerile campionatului naţional, precum şi cele ale Cupei Albaniei (care s-a inaugtirat în anul 1948), au fost dominate aproape 20 de ani de „perechea” de echipe Dinamo – Partizani din Tirana, echipe ale miliţiei şi armatei, dar jocul de fotbal s-a răspândit şi s-a întărit din punct de vedere organizatoric. (...)

Echipele de club albaneze nu s-au remarcat în mod deosebit pe plan internaţional. În competiţiile europene, abia dacă au trecut de primul tur, iar victoria lui Partizani Tirana în Cupa Balcanică în 1970 este o victorie fără glorie (echipa bulgară Beroe, după 1-1 la Stara Zagora, nu a mai disputat meciul retur, iar organizatorii i-au desemnat pe albanezi câştigători ai ediţiei).

Nici echipa naţională n-a dobândit succese, cea mai mare performanţă fiind un celebru 0-0 cu RF Germania, la Tirana, la 17 decembrie 1967, în ediţia a III-a a Campionatului european, în urma căruia echipa germană a pierdut calificarea în turneul final, în dauna Iugoslaviei.

Şi totuşi, fotbalul albanez are performerii săi. Ei sunt, mai cu seamă în ultimii ani, jucătorii care activeză la echipe profesioniste din străinătate. Majoritatea profesioniştilor albanezi joacă în Grecia, dar există „reprezentanţi” în multe ţări europene. Chiar şi în România, după 1990, au evoluat câţiva jucători albanezi de valoare, cum au fost atacantul Sulejman Demollari la Dinamo Bucureşti sau portarul Ilir Bozhiqi şi mijlocaşul Agim Canaj la FC Braşov, fundaşul Arben Kocalari la Oţelul Galaţi.

Anul 1995. Finala ediţiei a 110-a a Cupei Scoţiei Celtic – Airdrie, scor 1-0, a înregistrat şi o premieră care, totodată, a constituit un eveniment notoriu pentru fotbalul albanez: Rudi Vata, fundaşul dreapta al „alb-verzilor”, a devenit primul fotbalist din Albania care a făcut turul de onoare al învingătorilor. Unul dintre comentatorii BBC se întreba în glumă în faţa microfonului, pe când şi un scoţian care să spargă gheaţa în finala Cupei Albaniei?..

Cel mai strălucit reprezentant al „noului val” al jucătorilor albanezi rămâne atacantul Altin Rraklli, care evoluează la Freiburg, în Germania. Iar „promisiunea” este fundaşul Rudi Vata, de la Celtic, din Scoţia.

 

P.S. Deoarece din primăvara anului 1995 și până în prezent a trecut ceva timp îmi voi asuma riscul să-l completez pe mentorul şi prietenul meu, Eugen Petrescu.

Debutul naţionalei Albaniei s-a produs în cadrul celei de-a VIII-a ediții a Cupei Balcanice, la 7 octombrie 1946, la Tirana, 2-3 cu Iugoslavia. Spre mirarea tuturor albanezii au devenit câștigători ai turneului. În meciul decisiv, la 13 octombrie, ei au învins cu scorul de 1-0 reprezentativa României condusă de pe banca tehnică de Colea Vâlcov (detalii află aici: https://andron-prodan.blogspot.com/2019/08/blog-post.html). Acesta a fost și ultimul meci jucat pentru tricolori de un alt basarabean, Nicolae Simatoc. Eroul partidei s-a numit portarul albanezilor Giacomo Poselli, după cum scriau ziarele „excepțional pe toată durata meciului”. Golul a fost marcat de Qamil Teliti în min. 54.

Naționala Albaniei, câștigătoarea Cupei Balcanice din 1946. 

Loro Boriçi, căpitanul selecționatei Albaniei care a câștigat Cupa Balcanică din 1946.

Debutul Albaniei în preliminariile Campionatul European a avut loc la 19 iunie 1963, la Copenhaga, 0-4 cu Danemarca. Până la ediția din 1994-96 „Shqiponjat” (= Vulturii, porecla echipei) de fiecare dată au ocupat ultimul loc în grupă. Cea mai frumoasă realizare a albanezilor a fost un celebru 0-0 cu Germania, la 17 decembrie 1967, în urma căruia nemții, vicecampioni mondiali la acea vreme, au pierdut calificarea în turneul final.

Logo-ul actual al Federației albaneze de fotbal.

Cea mai mare performanță a selecționatei Albaniei este calificarea la turneul final al CE-2016 din Franța. Făcând parte din grupa preliminară I, „roș-negrii” au ocupat locul doi după Portugalia (0-1 și 1-0), întrecând echipele Danemarcei (1-1 și 0-0), Serbiei (0-2 și 3-0) și Armeniei (2-1 și 3-0).

19 iunie 2016. Lyon (Franța). Selecționata Albaniei înaintea meciului din cadrul grupei A a turneului final al Campionatului European contra României. Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Mërgim Mavraj, Etrit Berisha, Armando Sadiku, Arlind Ajeti, Andi Lila. Rândul de jos: Elseid Hysaj, Ledian Memushaj, Amir Abrashi, Migjen Basha, Ansi Agolli, Ermir Lenjani. Sursa foto: Getty Images.

La turneul final albanezii, antrenați de italianul Gianni De Biasi, nu s-au făcut de râs. După ce au pierdut în fața Elveției, 0-1, și naționalei țării-gazdă, 0-2, au învins reprezentativa României, 1-0 (a marcat: Armando Sadiku în min. 43).

În prezent selecționata Albaniei are mari șanse să se califice pentru a doua oară la un turneu final al CE. (Andrei PRODAN).

 

ISPRĂVILE ALBANEZILOR ÎN CAMPIONATUL EUROPEAN

Numele echipei Albaniei (până nu demult o anonimă în lumea fotbalului internațional) a prins o sonoritate deosebită de pe urma „tam-tam”-ului stârnit în cadrul preliminariilor Campionatului European, ediția 1966-68, când a făcut parte din grupa a 4-a, împreună cu vicecampioana mondială 1966 selecţionata R.F. Germania și reprezentativa Iugoslaviei. Astfel, marea surpriză a acestei ediții a fost eliminarea echipei lui Helmut Schön datorită (doar) egalului 0-0 de la Tirana.

În meciul de debut al R.F. Germania în această competiţie (nemții nu participase la nici una din cele două ediţii ale Cupei Europei) la 9 aprilie 1967, Gerd Müller (21 de ani pe atunci) a înscris patru din cele şase goluri ale victoriei contra Albaniei.

Peste o lună, în derby-ul de la Belgrad, Iugoslavia învinge echipa R.F. Germaniei prin golul lui Josip Skoblar.

În meciul retur de la Hamburg, pe Volksparkstadion, la 7 octombrie 1967, în faţa a 72.000 de spectatori, vest-germanii se impun cu 3-1 (1-0), deşi în repriza secundă, după ce Slaven Zambata a egalat, la o centrare a lui Dragan Džajić, „plavii” păreau să controleze jocul. Dar două goluri marcate prin lovituri cu capul de Gerd Müller (în minutul 71) si Uwe Seeler (în minutul 86) au adus victoria gazdelor cu 3-1.

17 decembrie 1967. Secvență de la celebrul meci dintre Albania și Germania, încheiat cu scorul de 0-0. Sursa foto: Getty Images.

Iugoslavii au învins de două ori Albania (cu 2-0 în deplasare şi 4-0 acasă), dar golaverajul era în favoarea vest-germaniior: 9-2 faţă de 8-3 al iugoslavilor. Pentru a se califica, echipa R.F. Germania avea nevoie de victorie în partida decisivă de la Tirana, programată pe 17 decembrie 1967.

În jocul de la Tirana, pe stadionul Qemal Stafa, în faţa a 21.889 de plătitori, vest-germanii, fără Franz Beckenbauer, Gerd Müller şi Uwe Seeler, dar cu Horst-Dieter Höttges, Wolfgang Overath, Willi Schulz, Wolfgang Weber, Sigfried Held sau Günter Netzer pe teren, au atacat în permanenţă, dar n-au izbutit să trimită mingea în plasă.

Astfel, egalul de la Tirana califica mai departe echipa Iugoslaviei. De menționat că „plavii” au ajuns în finala competiției unde au cedat abia după rejucare în fața țării-gazdă, Italia (1-1 și 0-2).