Moldova Sport History: февраля 2021

пятница, 12 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (11)

Dinamoviada românescă

Şi uite aşa, încetul cu încetul, ba cu Nicu "salvând" de la retrogradare echipe studenţeşti, ba cu Valentin conducând echipa Steaua în ţară şi peste hotare, lumea constată că fotbalul poate deveni un inegalabil hobby pentru elita societăţii "socialiste". Gata acum partidele de vânătoare, gata cu petrecerile, prea bate la ochi şi află "tovarăşul". Mai bine la fotbal. Dacă "tovarăşa Elena" nu-i reproşează "tovarăşului Valentin" că susţine o echipă de fotbal, atunci nu ne va reproşa nici nouă.

Zis şi făcut.

Victoria Bucureşti, aici într-o fotografie înainte de startul sezonului 1988-89.

În vara anului 1985, una dintre seriile diviziei B este câştigată de echipa Dinamo-Victoria Bucureşti. Va concura Dinamo cu două echipe în divizia A? De ce nu? Ce contează că, în 1949, Dinamo B n-a fost lăsat să concureze alături de Dinamo A în primul eşalon, într-o situaţie cumva similară, dar deosebită ca împrejurări (erau două echipe Dinamo provenite din preluarea loturilor şi chiar a ierarhiei competiţionale a două grupări diferite, Unirea-Tricolor şi Ciocanul)? Alte timpuri! Ce contează că Dinamo este clubul Ministerului de Interne şi Dinamo-Victoria este grupare a Departamentului Securităţii Statului din componenţa aceluiaşi minister? Acum, nu există "nu se poate"! Şi noua promovată, redenumită Victoria Bucureşti, devine grupare "independentă" şi intră în focul disputei pentru un loc în... cupele europene.

În vara următoare, promovează pe prima scenă fotbalistică a României echipa Flacăra Moreni. Veche divizionară B, o vreme coborâtă chiar mai jos, provenită dintr-o modestă asociaţie sportivă a muncitorilor petrolişti din zonă, Flacăra Moreni este "descoperită" de Tudor Postelnicu, nimeni altul decât şeful Departamentului Securităţii Statului, originar de pe acele meleaguri. Moreniul devine un concurent de seamă la un loc în... cupele europene.

Tudor Postelnicu. Sursa foto: Dumitriu Dragoș.

Prezenţa, alături de Dinamo, a celor două echipe-satelit în campionatul primului eşalon divizionar românesc a constituit împrejurarea în care au fost dezvoltate şi ridicate la nivel de principii politice două dintre principalele boli care au măcinat (şi poate macină şi astăzi) fotbalul nostru: "banii negri" şi "cooperativa".

Echipa Victoria a fost singura echipă de fotbal din România la ale cărei meciuri pe teren propriu nu se intra cu bilet. Ştiţi dumneavoastră, acele mici tipărituri de hârtie, nu chiar simplu de reprodus, înseriate de Ministerul Finanţelor (pentru încasarea impozitelor cuvenite statului), care se rup la intrare. Ei bine, la Victoria (în parcul sportiv Dinamo, în spate, pe locul fostului velodrom, unde se montaseră gradenele preluate din Doctor Lister sau, mă rog, din Doctor Staicovici), se intra cu invitaţii. Nu, nu intrau doar cei aleşi, deşi erau destui. Intra şi public. Dar publicul intra cu invitaţii cumpărate, pentru ca banii obţinuţi din vânzare să nu poată fi urmăriţi de "civilii" de la finanţe. Unde mergeau acei bani? Lesne de bănuit. În epocă se numeau "bani negri". Acum s-ar numi "economie subterană".

A fost celebră maniera în care Flacăra Moreni a scăpat de retrogradare în primul an de divizia A. Terminând turul pe ultimul loc şi cu un bagaj de puncte minim, "morenarii" au fost ajutaţi în retur în fel şi chip, inclusiv prin victorii în deplasare din cele care aduc puncte la "adevăr", în faţa unor adversari mai bine cotaţi, cum ar fi, de exemplu, Dinamo. Pentru cei mai puţini familiarizaţi cu dedesubturile campionatului nostru de fotbal, rezultatele aveau alura unor adevărate surprize. Este interesant de reamintit că ziaristul care a avut curajul (sau imprudenţa) să pronosticheze seria de rezultate ale echipei din Moreni, într-un articol intitulat "Morenaşterea fotbalului românesc", a avut de suportat reacţia vehementă a presei oficiale obediente faţă de mai marii zilei. Şi chiar "inconveniente" mai mari...

"Cooperativa" n-a fost o relaţie interinstituţională. Sau, mai bine zis, n-a fost doar atât. Ea a fost, în egală măsură, o relaţie inter-umană. Preşedintele grupării Victoria Bucureşti, astăzi un onorabil om de afaceri (şi de... fotbal), cu certificat de "nevinovăţie" emis de procuratura care l-a anchetat în 1990, fusese preşedinte la FCM Braşov. Înlocuitorul său a făcut ce-a făcut şi a intrat şi Braşovul "în horă". Noul preşedinte de la Braşov fusese preşedinte la FC Bihor. A intrat şi Oradea "în horă". Şi tot aşa... Nici "concurenţa" nu s-a lăsat mai prejos. Şi-a făcut şi ea sistemul său propriu de relaţii.

Interesant de menţionat că aceste conlucrări subterane, ceea ce astăzi se cheamă "blat", au funcţionat nu numai "pozitiv" (ca să folosesc un eufemism), în avantajul membrilor confreriei, ci şi "pe invers", "la distrugere". Când o echipă, să zicem – nu întâmplător – Politehnica Timişoara, n-a acceptat compromisul şi a învins într-un meci pe care nu trebuia să-l câştige, întreaga alianţă s-a năpustit cu furie şi... timişorenii au retrogradat.

Pe bună dreptate se întreba, în sezonul 1988-89, un microbist: de ce nu se organizează un campionat separat pentru astfel de echipe? Un fel de "dinamoviadă românească"?

* * *

Încheiem aici serialul nostru de articole pe tema suferinţelor îndurate de fotbalul românesc în aproape jumătate de secol de dictatură comunistă, şi o facem cu convingerea că această "epocă" va rămâne, pentru vecie, de domeniul trecutului.

Dar ea nu trebuie uitată!

Pentru ca să nu se mai repete!

Niciodată!

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 47 (336), 6 – 12 aprilie 1999

четверг, 11 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (10)

Un super-conducător pentru o super-echipă

Având exemplul mezinului răsfăţat. Valentin Ceauşescu se "dedică" echipei de fotbal a clubului Steaua. Poate că alegerea i-a fost sugerată de unchiul Ilie. Poate a fost o opţiune de suflet. Fapt este că, odată decis, Valentin a devenit numărul unu al echipei militare. A fost super-antrenor, a fost super-conducător, a fost super-manager, ba chiar şi super-sponsor. Pentru că putea să hotărască – şi a făcut-o – peste capul antrenorului, al şefului secţiei de fotbal, al comandantului clubului.

Emerich Jenei, Valentin Ceaușescu și Anghel Iordănescu.

Întâmplarea face ca perioada respectivă să fie perioada de maxime realizări a echipei: cinci titluri consecutive de campioană naţională (dintre care ultimele trei – fără înfrângere), patru Cupe ale României, o Cupă a campionilor europeni şi o Supercupă a Europei. Dar momentul de maxim aport al lui Valentin Ceauşescu în istoria competiţională a Stelei îl reprezintă finala Cupei României din anul 1988.

Finala ediţiei 1987-88 a Cupei României, ediţie jubiliară, a 50-a, a popularei competiţii, avea toate condiţiile să fie un moment de vârf al sezonului. Se calificaseră, pentru meciul final, cele mai bune echipe ale momentului, Steaua şi Dinamo, două grupări între care se instalase în ultima vreme o stare de adversitate vecină cu duşmănia. În ziua de 26 iunie, pe stadionul numit atunci "23 August", la chemarea arbitrilor Radu Petrescu (Braşov) la centru şi George Ionescu (Bucureşti) şi Gheorghe Constantin (Râmnicu-Vâlcea) la tuşe, s-au prezentat steliştii cu Iovan, Bumbescu, Belodedici, Tudorel Stoica, Lăcătuş, Piţurcă, Hagi, Gică Popescu şi ceilalţi, iar dinamoviştii – cu Moraru, Mircea Rednic, Andone, Lupu, Ionuţ Lupescu, Mateuţ, Răducioiu, Cămătaru şi ceilalţi.

Începută într-o notă de echilibru, partida s-a înclinat în prima repriză în favoarea militarilor, care la pauză conduceau cu 1-0, prin golul lui Lăcătuş (min. 27). La reluare, dinamoviştii se străduiesc din răsputeri să răstoarne rezultatul şi reuşesc egalarea, în min. 87 prin Răducioiu. Jocul capătă tensiune înaltă si accente dramatice. În ultimul minut de joc, de fapt în primul minut de prelungire dictat de arbitru, steliştii reuşesc să introducă balonul în plasă, prin Balint, dar arbitrul central Radu Petrescu, la semnalizarea tuşierului George Ionescu, nu validează golul din cauza unui ofsaid. Tensiunea atinge paroxismul. Proteste, parlamentări, îmbrânceli în teren, huiduieli în tribune. După un schimb de priviri cu tribuna oficială, în care se găsea fireşte şi Valentin Ceauşescu, echipa Stelei se retrage de pe teren. Jocul nu s-a mai reluat, nici cu fireasca lovitură liberă indirectă, nici eventual cu repunere de la centru. Transmisia televizată se întrerupe. Dinamoviştii pleacă cu cupa la cabine, cu de la ei putere, desigur fără vreo festivitate de premiere. Ceea ce a urmat a frizat ridicolul şi ar fi fost amuzant, dacă n-ar fi fost atât de trist.

Cel mai controversat derby Steaua – Dinamo a fost finala Cupei României din 1988.

În singurul ziar de sport al momentului ("Sportul"), de luni după meci, nicio relatare. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Parcă meciul nici n-ar fi avut loc. Marţi, un comunicat. Meciul se consideră încheiat cu scorul de 2-1 în favoarea Stelei, iar arbitrii Radu Petrescu şi George Ionescu sunt suspendaţi. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel al statului comunist. Despre partidă, cu relatarea jocului şi caseta tehnică a meciului, s-a scris abia în ziarul de sâmbătă, la... şase zile de la eveniment. În fapt, pentru prima oară în istoria fotbalului, politicul a adoptat decizii de arbitraj. După revoluţia din decembrie 1989, clubul militar a anunţat că renunţă la trofeul câştigat în acest mod nedemn.

Se poate pune, fireşte, întrebarea dacă rolul lui Valentin Ceauşescu în ceea ce priveşte clubul Steaua a fost "pozitiv" sau "negativ". Cred că lucrurile nu pot fi puse în aceşti termeni. Ceea ce mi se pare esenţial în acest "caz" este nu atât binomul "alb sau negru", cât faptul că "aportul" său era în afara oricărui control. Iar dacă adăugăm şi realitatea că, într-o societate dominată de sentimentul fricii, simpla sa prezenţă în anturajul echipei Steaua avea darul să încline aprioric balanţa echilibrului sportiv pe plan intern, concluzia vine de la sine. În fond, un sponsor în ziua de astăzi îşi asumă nişte obligaţii din care gruparea sportivă trage avantaje materiale, dar lucrurile sunt aşezate în raporturi contractuale, chiar dacă nu întotdeauna formale, iar echilibrul între drepturi şi datorii se păstrează de ambele părţi.

7 mai 1986. Stadionul ”Ramón Sánchez Pizjuán” din Sevilia. Steaua București, câștigătoarea Cupei Campionilor Europeni. Al patrulea din dreapta, Valentin Ceaușescu.

Veţi spune, poate, că ceea ce a făcut Valentin la Steaua nu prea se deosebeşte de ce a făcut Bernabeu la Real Madrid, sau ce face Agnelli la Juventus, sau Cecchi Gori la Fiorentina, sau Berlusconi la Milan, sau ce va face poate Murdoch la Manchester United. Totuşi, o deosebire esenţială există. Valentin n-a sprijinit Steaua din banii săi. El s-a comportat ca un patron, dar pe banii statului, adică pe banii contribuabililor, ai noştri, ai tuturor. Explicat mai clar, asta ar fi cam aşa: Steaua a învins – să zicem – Rapidul primind primă de joc mai mare, din bani adunaţi şi de la suporterii Rapidului. De fapt, de la suporterii tuturor, că doar Steaua timp de trei ani n-a suferit nicio înfrângere în campionat.

Nu insist, ar mai fi multe de spus, de vorbit şi despre abuzuri, inclusiv despre împrumutarea lui Hagi, împrumut devenit transfer fără dezlegare, dar lucrurile, deşi sunt încă proaspete în memoria multora dintre cititori, ele pot fi privite acum cu detaşare, din perspectivă istorică. Şi, sunt convins, puţini vor fi cei care vor avea nostalgia vremurilor apuse.

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 46 (335), 30 martie – 5 aprilie 1999

среда, 10 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (9)

Jucăria băieţelului

Nu spun o noutate când afirm că ultimii ani ai dictaturii comuniste în România au suprapus, peste caracteristicile generale ale societăţii de tip stalinist, particularităţile specifice individualităţii dictatorului. Dispreţul nemăsurat faţă de personalitatea umană cât de umilă, convingerea deplină că indivizii constituie o simplă masă de manevră, uriaşa nesocotire a principiilor morale şi călcarea în picioare a tot ceea ce se cheamă onoare sau demnitate au fost exacerbate de bolnăvicioasa sete de putere a lui Nicolae Ceauşescu şi de imensa influentă pe care au avut-o asupra lui mai cu seamă Elena Ceauşescu, dar şi – nu în ultimul rând – ceilalţi membri ai clanului, cărora nu le putea refuza nicio favoare.

Uriaşul cor de osanale, garnisit cu expresii superlative de tipul "cel mai iubit fiu al poporului", "genialul gânditor" sau "eroul între eroii neamului", au inoculat în gândirea primitivă a dictatorului convingerea că este, într-adevăr, un om de stat inegalabil, care îşi poate permite în chip discreţionar orice îi trece prin minte, fără să dea socoteală nimănui. Nu exista "nu se poate"'! Iar în umbra acestei imagini o întreagă pletoră activisto-securistă, în cap cu membrii clanului, se simţea acoperită să procedeze după chipul şi asemănarea mentorului.

În acest context socio-politic, lumea fotbalului românesc a fost supusă uneia dintre cele mai intense şi mai ciudate ingerinţe din sfera extrasportivului.

Totul avea să înceapă când "prinţişorii" au devenit conştienţi de postura unică în care se află şi de imensele posibilităţi care le stau la îndemână.

Un episod interesant avea să fie declanşatorul unei adevărate revelaţii. La sfârşitul primăverii lui 1973, se derulau ultimele etape ale campionatului 1972-73. Întrecerile au avut o desfăşurare plină de peripeţii. După ce, în toamnă, locul I s-a "plimbat" când la Bacău sau la Braşov, când la Ploieşti sau la Constanţa, când la Petroşani sau la Bucureşti oprindu-se la Steaua – "campioană de toamnă", în primăvară Universitatea Craiova se instalează în frunte şi Dinamo Bucureşti îi "prinde plasa". Duelul în frunte rămâne în doi. La celălalt pol al clasamentului, două echipe cu puţine şanse de supravieţuire: Sportul studenţesc, abia revenit în prima divizie după mai bine de trei decenii, şi Universitatea Cluj, o veche şi tradiţională prim-divizionară.

Orgoliile dinamoviştilor bucureşteni fiind nemăsurate, se spune că diriguitorii clubului şi câteva cadre influente din conducerea ministerului tutelar au imaginat o intervenţie şoc, un fel de "pasă cu mantinelă": au sesizat la Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (structura de control a statului totalitar asupra masei de studenţi) că două dintre cele trei echipe "studenţeşti" de fotbal din divizia A urmează să retrogradeze. La UASCR, au găsit ecou la unul dintre tinerii secretari, care – preocupat de "soarta" studenţilor – face, bine sfătuit, o propunere la Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, vizând salvarea de la retrogradare a celor două echipe. CNEFS dă indicaţii la FRF şi, cu trei etape înainte de finalul campionatului, aceasta anunţă că în anul respectiv nu va mai retrograda nimeni, numărul de echipe în prima divizie urmând să se mărească de la 16 la 18. Urmarea? Cele două echipe nu mai luptă cu disperare pentru evitarea retrogradării, în etapa a 28-a (penultima) Dinamo învinge pe "U" la Cluj cu 5-1 şi titlul revine în Ştefan cel Mare (Universitatea Craiova – pe locul 2, cu acelaşi număr de puncte, dar golaveraj mai slab cu un gol!). Scopul intervenţiei fusese atins!

Dar episodul cu pricina are o importanţă aparte. Secretarul UASCR care a "rezolvat" problema, pe numele său Nicu Ceauşescu – nimeni altul decât fiul cel mic, favoritul familiei, căruia îi era destinată "cariera" politică – descoperă că îi stă în putinţă să ia hotărâri. Ce contează că la vremea respectivă avea numai 21 de ani. Ce importantă avea faptul că nu era "resortul" lui. Important este că se poate. Descoperirea a avut mai puţină însemnătate pentru autorul său. Preocupat de misiunea politică hărăzită de familie, inconstant în sentimente şi, implicit, în susţinerea uneia sau alteia dintre echipele de fotbal (a "cochetat" şi cu FC Olt, şi cu Inter Sibiu, şi poate ar fi continuat în acelaşi stil), influenţa lui Nicu Ceauşescu în fotbalul românesc poate fi considerată, dacă e să avem în vedere "libertatea" sa de acţiune, minoră. Dar el a fost un deschizător de drumuri. În primul rând pentru fratele său mai mare, Valentin. Şi nu numai pentru el...

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 45 (334), 23 – 29 martie 1999

вторник, 9 февраля 2021 г.

În memoria lui Eugen PETRESCU

CIUMA ROŞIE ŞI FOTBALUL ROMÂNESC (8)

Măsluirile şi Scorniceştiul

Dacă ceva a caracterizat mai bine fotbalul competiţional din România în cele aproape cinci decenii comuniste, în afară de măsurile organizatorice, discreţionare şi lipsite de cel mai elementar fair play, adoptate de autorităţi, atunci acesta a fost trucarea rezultatelor. Aranjamentele, această adevărată "scabie" a sportului, au ros pe dedesubt faţa fotbalului românesc, au agasat până la lehamite suporterii şi au îndepărtat din tribune marea masă a spectatorilor. Aş vrea să fiu foarte exact înţeles: nu afirm, căci nu este nici pe departe cazul, că toate rezultatele au fost aranjate, dar trucarea, timidă în anii '50, s-a extins din ce în ce mai mult, a coborât viguros la eşaloanele inferioare şi a urcat în anii '80 "pe cele mai înalte culmi" ale ierarhiei competiţionale, creând condiţiile lansării, în primăvara lui 1990, a celebrei aprecieri Trăiască blatul general! Dar ce făcea în acest timp federaţia? Încerca să salveze aparenţele, pedepsind în stânga şi în dreapta, dar numai în cazurile în care nu deranja pe "înalt stătători". Iată câteva exemple.

În sezonul 1962-63, în eşalonul secund, activau în seria I patru echipe provenind din fosta asociaţie republicană Metalul: Prahova Ploieşti, Carpaţi Sinaia, Progresul Brăila şi I.M.U.M. Medgidia. Sistemul asociaţiilor republicane nu s-a aplicat decât opt ani (1949-1957), dar a lăsat urme adânci în mentalitatea colectivistă a oamenilor, dispuşi să interpreteze de o manieră personală sensul noţiunilor colaborare-cooperare-conlucrare. Practic, cele patru au "cooperat" eficient pentru a se salva de retrogradare. Biroul federal "prinde urma" şi, constatând că în "afacere" nu sunt implicate "mărimi", dispune nici mai mult, nici mai puţin decât eliminarea din campionat a tuturor celor patru echipe, ele urmând să reia activitatea de la eşalonul cel mai de jos. Măsura a fost de o severitate maximă, dorindu-se pilduitoare, dar efectele au fost departe de cele scontate.

În sezonul 1972-73, tot în divizia B, s-a zvonit că Olimpia Satu-Mare şi Corvinul Hunedoara au "umblat cu fofârlica" la stabilirea unor rezultate. Biroul federal încearcă să obţină necesarele probe, nu reuşeşte, dar dispune – fără dovezi – penalizarea cu câte patru puncte a celor două echipe în sezonul următor.

În sezonul 1974-75, din nou în eşalonul al doilea, Automatica Alexandria şi Flacăra Moreni luptă pentru evitarea retrogradării. Înainte de ultima etapă, fiind la egalitate de puncte, urma să decidă golaverajul. Rezultatele ultimei etape vor consemna două rezultate "fireşti", dar lipsite de fair play: Flacăra Moreni – C.S.U. Braşov 10-0 (!) şi Automatica Alexandria – Progresul Bucureşti 6-1 (!). Federaţia intervine şi – surpriză! – dispune ca cele două echipe să joace un meci de baraj, pentru atribuirea locului 14 salvator. Despre sancţiuni nu s-a discutat! Se zvonise, ceea ce ulterior s-a şi confirmat, că Flacăra Moreni avea un suporter "la vârf": pe Tudor Postelnicu. Şi ca o chestie de anecdotică, să consemnăm că meciul de baraj de la Oradea a fost câştigat de Automatica Alexandria, echipa din Moreni luând drumul diviziei C.

Dar o culme a acestor rezultate măsluite, dacă în acest domeniu se poate folosi vocabula "culme" (poate mai potrivit ar fi "fosă" sau "prăpastie"), este cazul Scorniceşti. Despre ce este vorba?

În sezonul 1977-78, în divizia C, duelul pentru promovare din seria a VI-a se dădea între Flacăra Moreni, veche divizionară B, şi "nou val" numit Viitorul Scorniceşti. Cu două etape înainte de final, în frunte se constată egalitate deplină, atât la puncte cât şi la golaveraj. În etapa a 29-a, penultima, ambele echipe urmau să joace pe teren propriu, iar în ultima – în deplasare. Ca din întâmplare, comisia federală de resort acceptă cererea de a se amâna cele două meciuri până după etapa a 30-a. La partidele în deplasare, şi Flacăra, si Viitorul câstigă simetric: 3-0. Restanţele decisive au fost programate în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, vezi Doamne, să nu se facă aranjamente. La Moreni, în faţa unei echipe din prima jumătate a clasamentului (ROVA Roşiorii-de-Vede), Flacăra câştigă cu 2-1. La Scorniceşti, unde oaspeţii (Electrodul Slatina) erau deja condamnaţi la retrogradare, rezultatul uluieşte: Viitorul câştigă cu 18-0 (!). Conjudeţeana scorniceştenilor încasase, fără să clipească, câte un gol la fiecare 5 minute de joc. Strigător la cer! Dar putea oare federaţia să pedepsească echipa din satul natal al "celui mai..."? Evident, nu! Aşa că, în sezonul următor, când Scorniceştiul, ajuns divizionar A, joacă primul meci pe Giuleşti, galeria Rapidului scandează, incredibil de adevărat:

Cine v-a adus din C?

Ceauşescu – P.C.R.!

(Va urma)

Eugen PETRESCU

“Fotbal Plus” Nr. 44 (333), 16 – 22 martie 1999

UN ORIGINAR DIN CHIŞCĂRENI, CAMPION EUROPEAN DE JUNIORI LA FOTBAL

În 1966, doi fotbalişti moldoveni, chişinăuianul Anatol Teslev şi orheianul Grigore Ianeţ, au devenit campioni europeni la fotbal printre juniori (U-19), apărând culorile naţionalei URSS. Peste 47 de ani, în 2013, această performanţă a fost repetată de un alt fotbalist moldovean, Anatolie Nicolaeş, care a cucerit titlul continental la categoria U-17, evoluând pentru selecţionata Rusiei.

17 mai 2013. Naționala U-17 a Rusiei a devenit campioană a Europei. Printre învingători s-a aflat și moldoveanul Anatolie Nicolaeș (primul din dreapta).

Anatolie Nicolaeș s-a născut pe 17 aprilie 1996, la Chișcăreni. Primii pași în fotbal i-a făcut pe terenul stadionului sătesc.

Verișorii pe terenul stadionului din Chișcăreni: Iurii Peaticovshi (stânga) – viitorul campion mondial la sambo printre cadeți şi Anatolie Nicolaeș – viitorul campion European la fotbal printre juniori.

La vârsta de opt ani Tolea cu familia s-a mutat cu traiul la Moscova. Aici el s-a înscris la școala de fotbal a clubului Ararat (Moscova). Cariera fotbalistică a continuat-o la celebra echipă de mini-fotbal Dina, după care a trecut la Academia clubului ȚSKA, una dintre cele mai cunoscute formaţii din fosta URSS și Rusia.

Primul succes al lui Anatolie Nicolaeș (al doilea din dreapta) în componența echipei de copii a școlii de fotbal Ararat din Moscova.

Anatolie Nicolaeş, jucătorul echipei ȚSKA.

În anul 2011 Anatolie Nicolaeș a debutat în selecționata U-15 a Rusiei. Pe parcursul a trei ani moldoveanul a fost jucător al naţionalei de juniori (antrenor principal – Dmitri Homuha).

Meciurile lui Anatolie Nicolaeș în componența selecționatei de juniori a Rusiei.

Data	Meciul	Scorul
14.03.2011	Rusia (1996) - Academia de fotbal (Toliatti)	3:2	S
18.03.2011	Rusia (1996) - Rusia (1995)	1:3	S
23.04.2011	„Portogruaro” (Italia) - Rusia (1996)	1:0*	S
23.04.2011	„Azzineze” (Italia) - Rusia (1996)	0:6*	S
24.04.2011	„Keski-Uusimaa” (Finlanda) - Rusia (1996)	1:3*	S
24.04.2011	„Udinese” (Italia) - Rusia (1996)	0:3*	S
23.06.2011	Rusia (1996) - „Locomotiv”-juniori (Moscova)	1:0	S
18.01.2012	Rusia (1996) - „Queens Park” (1994, Glazgow, Scoția),	4:2	B
21.01.2012	Rusia (1996) - „Rubin”-juniori (Kazani)	4:0	B
25.08.2012	Bulgaria (1996) - Rusia (1996)	0:2	S
27.08.2012	Bulgaria (1996) - Rusia (1996)	1:1	S
25.09.2012	Cehia (1996) - Rusia (1996)	3:0	R
27.09.2012	Danemarca (1996) - Rusia (1996)	1:2	B
30.09.2012	Rusia (1996) - Muntenegru (1996)	3:0	B
22.03.2013	„Mancester City”-juniori (Anglia) - Rusia (1996)	1:5	S
25.03.2013	Anglia (1996) - Rusia (1996)	1:2	S
28.03.2013	Rusia (1996) - Portugalia (1996)	0:1	S

Nota: B – a fost jucător de bază; S – a iesip la schimb; R – a fost rezervă.

*) - jocurile din cadrul turneului internațional din Italia în format 2x20 min.

În luna septembrie 2012 Anatolie în componența selecționatei Rusiei a câștigat turneul preliminar al Campionatului European de juniori U-17, iar în martie 2013 a devenit învingătorul etapei de elită, obţinând dreptul de a evolua la turneul final al CE din Slovacia.

L	Echipa	1	2	3	4	V E Î	Gol.	P
1	Rusia		2:1	0:1	2:1	2 0 1	4:3	6
2	Anglia	1:2		1:0	2:1	2 0 1	4:3	6
3	Portugalia	1:0	0:1		3:1	2 0 1	4:2	6
4	Slovenia	1:2	1:2	1:3		0 0 3	3:7	0

Faza finală a Campionatului European de juniori U-17 s-a desfășurat în perioada 5-17 mai 2013. În cadrul competiţiei echipa Rusiei n-a suferit nicio înfrângeri şi învingând în meciul decisiv naţionala de juniori a Italiei a intrat în posesia medaliilor de aur.

Vă prezint rezultatele turneului final din Slovacia.

Seria „A”

1. Slovacia ---- 0:0 1:0 2:2 1 2 0 3:2 5

2. Suedia 0:0 ---- 1:1 1:0 1 2 0 2:1 5

3. Austria 0:1 1:1 ---- 2:1 1 1 1 3:3 4

4. Elveția 2:2 0:1 1:2 ---- 0 1 2 3:5 1

Seria „B”

1. Rusia ---- 1:1 0:0 3:0 1 2 0 4:1 5

2. Italia 1:1 ---- 0:0 2:1 1 2 0 3:2 5

3. Croația 0:0 0:0 ---- 2:1 1 2 0 2:1 5

4. Ucraina 0:3 1:2 1:2 ---- 0 0 3 2:7 0

Semifinalele. Slovacia – Italia - 0:2; Rusia – Suedia – 0:0, la penalty – 10:9

Finala. Rusia - Italia – 0:0, la penalty – 5:4.

Naţionala U-17 a Rusiei, campioana Europei din 2013.

De menționat că din lotul echipei învingătoare au făcut parte Alexandr Golovin și Dmitri Barinov (în prezent componenţi ai naționalei ”mari” a Rusiei), Rifat Jemalitdinov, Anton Mitroșkin (a fost desemnat cel mai bun jucător a CE-2013) ș.a., care astăzi joacă în echipele din Premier Liga campionatului Rusiei.

În toamna anului 2013 (17 octombrie – 8 noiembrie) selecționata de juniori U-17 a Rusiei a participat în Campionatul Mondial, care a avut loc în Emiratele Arabe Unite. ”Sbornaia” a ocupat locul 3 în grupa „D” (a obţinut victoria asupra Venezuelei – 4:0 și a suferit înfrângeri în faţa Japoniei și Tunisiei cu acelaşi scor, 0:1), după care a cedat în optimile de finală în partida cu Brazilia, 1:3. Anatolie Nicolaeș a jucat un singur meci la această competiţie (a ieşit la schimb în partida cu Brazilia).

Primul contract profesional a lui Anatolie Nicolaeș.

Pe teren Anatolie Nicolaeș.

Formația U.D. Leiria. În rândul de sus al doilea din dreapta – Anatolie Nicolaeș.

Anatolie Nicolaeș, jucătorul formaţiei FC Kolomna.

După turneul din Slovacia Anatolie Nicolaeș şi-a continuat cariera fotbalistică și la nivel de seniori. În anul 2015 el a semnat primul său contract profesionist cu formaţia portugheză Uniao Desportiva de Leiria, patronată de conaţionalul nostru Alexandr Tolstikov. În curând Anatolie s-a transferat la Vitoria Guimaraes, formaţie care evolua în prima divizie a Portugaliei. În ediţia 2018/19 Anatolie a revenit la clubului din Leiria.

În 2019 Anatolie Nicolaeş s-a întors în Rusia, evoluând în prezen la echipa FC Koloma.

Articol de Vladimir HURS

пятница, 12 февраля 2021 г.

четверг, 11 февраля 2021 г.

среда, 10 февраля 2021 г.

вторник, 9 февраля 2021 г.

пятница, 12 февраля 2021 г.

четверг, 11 февраля 2021 г.

среда, 10 февраля 2021 г.

вторник, 9 февраля 2021 г.